Natura umană a Domnului Hristos

Cea mai periculoasă contrafacere este cea care se aseamănă cel mai mult adevărului. Iată de ce contrafacerile religioase sunt atât de mortale şi deseori sunt tolerate mai de grabă decât să fie identificate sau expuse. În general, creştinilor le este frică să nu fie înţeleşi greşit dacă atacă ceva care se aseamănă atât de mult cu cele mai bune lucruri din religie. Întrucât ades există doar o linie subţire de demarcaţie între ce este cel mai bun de ce este cel mai rău, ei se tem că vor fi acuzaţi că atacă adevărul dacă se împotrivesc falsului.

Oare a reuşit Satana să fabrice nişte înşelăciuni care să semene perfect cu cele mai sfinte doctrine din creştinism? Chiar a reuşit, iar deosebirile sunt atât de puţin vizibile încât chiar teologii şi erudiţii evită să le expună pe faţă.

Mulţi creştini sinceri susţin că viziunile paralele sunt atât de apropiate că nu ar trebui să provoace vreo controversă. Alţii sunt de părere că deosebirea este în mare parte semantică şi implică doar nuanţe de sens în folosirea cuvintelor.

Ar fi oare cu putinţă ca marele nostru adversar sufletesc să fi anticipat aceste reacţii omeneşti şi să fi creat deviaţii şirete de la adevăr care să fie cu greu recunoscute şi respinse? Într-adevăr, cred că ar fi prost să nu-şi exploateze experienţa de şase mii de ani în studierea minţii. Iată de ce calea minciunii se află atât de aproape de calea adevărului de netăgăduit. Satana a dedus că unui credincios obişnuit îi va fi greu să ia o poziţie împotriva unui lucru atât de apropiat de adevăr, mai ales dacă acel adevăr implică ceea ce a avut loc la cruce sau în viaţa nepătată a Fiului lui Dumnezeu. Cine ar vrea să apară că este împotriva acestor sfinte realităţi? Pare mult mai sigur să tolerezi poziţia greşită decât să rişti să fii înţeles greşit dacă ai ataca falsul atât de aproape de perfect adevărului.

Sunt convins că Satana a produs şi a popularizat cu şiretenie o greşeală deghizată care a dus la o reţea de alte greşeli. Şi toate circulă în jurul celui mai sfânt subiect scump oricărei inimi de creştin consacrat--neprihănirea prin credinţă, întruparea Domnului Isus şi biruinţa asupra păcatului.

Nu încape îndoială că această serie de vederi eronate se leagă una de alta de un lanţ de raţionamente omeneşti logice şi convingătoare. Dacă un punct este adevărat, atunci neapărat şi toate celelalte puncte trebuie să fie adevărate. Dar dacă un punct este greşit, şi toate celelalte puncte îşi pierd credibilitatea.

Este cât se poate de probabil că lanţul a fost pornit de introducerea în biserica primară a învăţăturii păcatului originar. Începând cu poziţia biblică a firii păcătoase moştenite de către om, care îl predispune la păcat, treptat s-a ajuns la ideea că urmaşilor lui Adam li s-a imputat şi vina lui. Augustin poartă răspunderea mai mult decât oricare altcineva pentru propagarea acestei vederi de vină transmisă. Prin Luther şi reformatori, ea şi-a făcut drum în multe biserici protestante.

Deşi învăţătura a creat o controversă extraordinară în prima biserică, se pare că marea parte a creştinilor moderni acceptă astăzi viziunea majoritară fără să se gândească prea mult. Este uşor de remarcat că există doar o deosebire uşoară între cele două vederi, atât de atunci cât şi de acum. Natura slăbită şi păcătoasă a lui Adam le-a fost transmisă urmaşilor săi prin legile eredităţii, făcând cu neputinţă ca ei să nu păcătuiască atâta timp cât rămâneau într-o stare de păcat. Întrucât păcatul lor era urmarea păcatului lui Adam, le venea uşor să creadă greşit că şi ei îi împărtăşesc vina.

Dar există o diferenţă foarte importantă între înclinaţia spre păcat şi vina păcatului şi această foarte mică diferenţă a atras după ea o serie întreagă de erori de doctrină. Profetul declara: "Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!" (Ezechiel 18:20).

Ca o urmare a credinţei în păcatul originar, Biserica Catolică a dezvoltat puternic învăţătura botezului copiilor mici. Doar prin sacramentul stropirii se putea înlătura de pe copilul mic blestemul vinei lui Adam. Întrucât mântuirea copilului atârna de un botez corect, acestui ritual i s-a acordat o prioritate absolută. Dacă se avea de ales între viaţa mamei şi viaţa copilului nenăscut, mama era sacrificată. Medicii şi moaşele catolice erau instruite în arta de a boteza fetusul în pântece dacă era cumva vreo problemă de naştere prematură.

Învăţătura păcatului originar a dat naştere şi dogmei conceperii imaculate a Mariei. Dacă orice copil se năştea cu vina asupra lui, atunci trebuia să se facă ceva care să-L ferească pe Isus de această vină --- altfel El nu putea fi o jertfă desăvârşită pentru păcat. Soluţia catolică i-a oferit şi Mariei o concepere miraculoasă a Pruncului, ceea ce a ferit-o de urmarea păcatului originar. Astfel Domnul Isus urma să Se nască dintr-o mamă cu natură umană fără să fie părtaş la presupusa vină a lui Adam.

Ca o urmare extinsă a concepţiei lor prin care Îl vedeau pe Isus ca diferit de om, Biserica Catolică a introdus şi sistemul incorect al preoţiei omului. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu locuia în natura căzută a omului, atunci nu fusese lăsată jos scara de la cer la pământ. Încă nu se făcuse legătura dintre un Dumnezeu sfânt şi omenirea căzută. Aşadar, trebuia să se găsească şi alte mijloace pentru a stabili legătura.

Mai întâi, li s-a acordat preoţilor de pe pământ despre care se ştie că au o natură păcătoasă. Apoi, s-a pretins un rol de mijlocire pentru aceia care trăiseră într-o natură păcătoasă, dar fuseseră canonizaţi de către biserică drept sfinţi în ceruri. În cele din urmă, îngerilor şi mamei lui Isus li s-a acordat puterea de a mijloci între om şi Dumnezeu.

Deja putem să începem să vedem urmările reacţiei în lanţ de la o mică deviere de la adevărata doctrină.

Acum haideţi să urmărim efectul păcatului originar asupra bisericilor protestante. Cum puteau ele să evite dilema credinţei lor legate de natura lui Hristos? Deşi respingeau tradiţia catolică a conceperii imaculate, ele au inventat o doctrină care era tot atât de nescripturistică şi care Îl scotea de tot pe Hristos din familia decăzută a lui Adam. Această concepţie declara că Isus S-a întrupat într-un mod deosebit care L-a ferit de a fi părtaş la natura urmaşilor lui Adam. În schimb, El S-a născut cu natura necăzută în păcat a lui Adam şi a dus o viaţă sfântă în condiţia necoruptă a omenirii fără păcat.

Din nou suntem marcaţi de duplicitatea miraculoasă a contrafacerii. El a venit într-o natură umană, susţin ei, dar trebuia să fie în natura necăzută a lui Adam ca să-L ferească de stricăciunea păcatului originar.

Oare este aceasta o digresiune de la adevăr? Oare are vreo importanţă dacă credem că El a avut o natură omenească dinainte de păcat sau de după păcătuire? Mulţi creştini sinceri cred că acesta este un punct minor, discutabil care nu îşi are nicio importanţă în aplicaţia practică.

Adevărul este că această mică deviere a pus temelia pentru o serie de alte concluzii false care lovesc unele din cele mai preţuite adevăruri ale protestantismului.

Mai întâi, o astfel de doctrină este diametral opusă învăţăturii clare din Biblie. Cel puţin de şase ori ni se dă asigurarea că Domnul Isus a avut o natură umană exact ca a noastră. În Evrei 2:11 citim: "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească 'fraţi' ". Fraţii sunt din acelaşi trup şi din aceeaşi familie. Domnul Hristos este Cel care sfinţeşte, iar noi suntem cei sfinţiţi; şi noi toţi suntem dintr-unul astfel ca El să poată să ne numească fraţii Săi. Aceasta stabileşte adevărul dincolo de orice speculaţie.

"Căci negreşit, El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam" (Evrei 2:16 - traducerea King James). Cum ar fi putut El să fie părtaş al seminţei lui Avraam dacă ar fi luat asupra Lui natura necăzută a lui Adam? Accentul cade aici pe faptul că El nu a luat asupra Lui vreo natură exotică, lipsită de păcat aşa cum ar fi putut să aibă îngerii sau Adam cel sfânt, ci aceeaşi natură pe care au avut-o copiii lui Avraam, care au avut un corp şi o minte slăbită de păcat. Aceeaşi natură a avut-o şi El. Aceasta nu implică vină. Să fii supus păcatului nu înseamnă să fii vinovat de el. El a fost ispitit în acelaşi fel în care suntem noi ispitiţi, dar cu toate acestea nici măcar o singură dată nu a cedat păcatului şi nu S-a bucurat de el. El nu a dezvoltat niciodată vreo înclinaţie spre păcat, cedând în faţa lui. A rămas neîntinat de păcat şi a fost întotdeauna curat şi sfânt.

"Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului" (Evrei 2:17).

De ce S-a născut în acelaşi trup şi natură cu a noastră? Pentru ca să înţeleagă slăbiciunile şi înclinaţiile noastre spre păcat, şi să ne fie un Mare Preot îndurător. Oare cuvintele "în toate lucrurile" chiar înseamnă "în toate lucrurile"? Desigur.

Ap.Pavel declară că Isus "născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul" (Romani 1:3). Ar fi contrar raţiunii ca aceste cuvinte să fie interpretate ca însemnând că Hristos a moştenit o natură sfântă, necăzută de la Maria. Oricare ar fi fost sămânţa lui David, după trup, Domnul nostru S-a făcut părtaş la ea. Toţi urmaşii lui David, cu excepţia Unuia, au cedat înclinaţiilor lor ereditare şi au păcătuit. Domnul Isus, asemenea tuturor celorlalţi, a moştenit natura lui David după trup, dar nu a cedat slăbiciunilor inerente ale acelei naturi. Deşi a fost ispitit în toate privinţele aşa ca şi noi, El nu a răspuns nici printr-un singur grad de indulgenţă la vreuna din acele ispite. Viaţa Lui a fost o fortăreaţă permanentă de putere spirituală invincibilă împotriva ispititorului.

Bizuindu-Se întru totul pe tăria omniprezentă a Tatălui Său, El a demonstrat că biruinţa se poate trăi de către toţi cei din sămânţa lui David după trup.

Citim din nou: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele" (Evrei 2:14). Remarcaţi cum scriitorul inspirat a accentuat asemănarea trupului lui Hristos cu omul. EL--ÎNSUŞI--DEOPOTRIVĂ--PĂRTAŞ. Aceste patru cuvinte sunt folosite consecutiv deşi se repetă şi sunt redundante. DE CE? Ca să ne impresioneze prin realitatea că Domnul Isus chiar a avut ACEEAŞI natură pe care o are omul. Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă! Cum ar putea cineva să nu înţeleagă acest limbaj neambiguu?

Întâmplător, aceste cuvinte inspirate ne spun că Domnul Hristos a fost părtaş al aceleiaşi naturi pe care o au copiii care "sunt părtaşi sângelui şi cărnii." Oare nu ne spune aceasta fără nicio îndoială felul de natură pe care o avea Domnul Hristos? A avut oare Adam vreun copil înainte ca să păcătuiască? Niciunul. Adevărul este că toţi copiii care s-au născut vreodată în lume au moştenit aceeaşi natură decăzută a lui Adam, deoarece toţi s-au născut după ce a păcătuit Adam. Epistola către Evrei declară că Isus "Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele." Părtaş la ce? Acelaşi sânge şi carne pe care le moştenesc copiii de la părinţii lor. Ce fel de natură moştenesc copiii de la părinţii lor? Doar o natură păcătoasă. A avut cineva vreodată o altă natură decât cea păcătoasă între urmaşii lui Adam? Niciuna niciodată. Dacă Domnul Isus S-a făcut părtaş al aceluiaşi sânge şi al aceleiaşi cărni ca şi copiii, atunci trebuia să fie vorba despre un sânge şi o carne păcătoasă. Nu putem trage o altă concluzie. Cu toate acestea, El a fost fără păcat!

Un autor, recunoscând această poziţie clară a Bibliei, a descris-o foarte succint în aceste cuvinte:

"Ar fi fost o umilinţă aproape infinită ca Fiul lui Dumnezeu să ia natura omului, chiar atunci când Adam stătea în nevinovăţia lui în Eden. Dar Isus a acceptat natura omenească atunci când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Asemenea oricărui fiu al lui Adam, El a acceptat urmările marei legi a eredităţii. Care erau aceste urmări ni se arată în istoria strămoşilor Lui pământeşti. El a venit cu o astfel de ereditate ca să împărtăşească durerile şi ispitele noastre şi să ne dea exemplul unei vieţi fără de păcat." (Hristos Lumina Lumii, pagina 48, în original).

Această declaraţie descrie cum lucrează legile eredităţii şi se află într-o armonie perfectă cu afirmaţia lui Pavel că Domnul Isus a fost părtaş al aceluiaşi trup şi sânge pe care îl primesc copiii de la părinţi. Şi aceasta se referă tot la ereditate. Dacă Domnul Hristos S-ar fi născut cu natura necăzută a lui Adam, o simplă sugestie la influenţa ereditară ar fi extrem de ridicolă. N-ar mai fi loc pentru niciun fel de tendinţe moştenite în natura sfântă a lui Adam care nu a cunoscut nici naştere, nici moştenire. Dacă El nu a avut nicio slăbiciune moştenită, de ce ar spune autorul cărţii Evrei că El a fost părtaş al aceleiaşi cărni şi sânge pe care le primesc copiii de la părinţi? Desigur că nu încape nicio îndoială că Autorul Creaţiunii nu a aşezat nicio slăbiciune inerentă în creaţiunea de la început. Adam nu a avut de dus nicio luptă cu tendinţele moştenite. El a avut în el însuşi puterea de a alege întotdeauna să nu păcătuiască.

Oare Domnul Isus a pretins că are acelaşi fel de putere? Nu, ci El a declarat: "Nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu" (Ioan 8:28).De repetate ori, Domnul Hristos a declarat că depinde de Tatăl în ceea ce spune şi ceea ce face.

Oare înseamnă aceasta că El nu avea nicio dumnezeire şi nicio atotputernicie ca Fiu al lui Dumnezeu? Din contră, El era într-adevăr şi întru totul divin, aşa cum era într-adevăr şi întru totul om. Dar se pare că aceste două naturi nu s-au contopit în vreo personalitate hibrid care să se deosebească şi de Dumnezeu şi de om. El era pe deplin Dumnezeu şi era pe deplin om. El putea să Se raporteze la fiecare din aceste naturi distincte în timp ce a trăit aici în corp omenesc. Dar cel mai important lucru de care trebuie să ne aducem aminte noi este că El nu Şi-a exercitat puterea divină ca să Se salveze din slăbiciunile şi ispitele moştenite de la strămoşii Săi omeneşti. A ales să-Şi ducă viaţa aici ca om exact la fel cum trebuie s-o ducem noi. Ca să Se ferească de păcat şi de pericolele trupului, El S-a bizuit permanent şi total pe puterea Tatălui Său. În acest fel, El l-a biruit pe cel rău, a închis orice uşă ispitei şi a dus o viaţă de ascultare desăvârşită. Necedând niciodată instinctului înnăscut al cărnii, El a dat un exemplu de felul de biruinţă pe care îl poate avea orice copil al lui Adam care depinde de Tatăl.

Satana L-a ispitit pe Domnul Isus în pustie ca să-Şi folosească puterea divină pentru a-Şi potoli foamea care Îl chinuia. Satana ştia că Isus avea puterea de Dumnezeu de a face acea minune. El spera ca să-L provoace pe Domnul Hristos să Se bazeze pe divinitatea Lui ca să-Şi potolească foamea. De ce ar fi fost asta aşa un triumf pentru Satana? S-ar fi folosit de ocazia aceasta pentru a-şi susţine acuzaţiile că Dumnezeu cere o ascultare pe care nu o poate împlini niciun om în trup omenesc. Dacă Domnul Isus n-ar fi reuşit să-l biruie pe ispititorul în aceeaşi natură pe care o avem noi, cel rău ar fi dovedit că într-adevăr ascultarea este o cerinţă imposibilă. Satana a înţeles foarte bine că Domnul Isus nu putea se Se folosească de puterea Lui divină ca să Se salveze şi să-i salveze pe oameni în acelaşi timp. Acest lucru a făcut ca testul să reprezinte o experienţă atât de severă şi de sfâşietoare pentru Domnul Hristos.

Dacă Domnul Isus ar fi moştenit în realitate natura compromisă a lui Adam, atunci de ce nu a păcătuit ca restul urmaşilor lui Adam? Deoarece era plin de Duhul Sfânt din pântecele mamei, avea o voinţă total predată şi o natură umană sfinţită. Oare noi am putea fi părtaşi ai aceleiaşi puteri care să ne împiedice să păcătuim? Da. Ducându-Şi viaţa de biruinţă asupra păcatului, Domnul Isus nu S-a folosit de dumnezeirea Lui, ci S-a limitat la aceeaşi putere care se află şi la dispoziţia noastră prin pocăinţă şi sfinţire.

Dacă nu ar fi câştigat biruinţa asupra lui Satana în aceeaşi natură pe care o avem şi noi, ce încurajare am putea trage din biruinţa Lui? Nu trebuia să mi se arate că se putea ca Adam să nu cedeze în faţa păcatului. Ştiam deja. Ceea ce vroiam să ştiu este că pot să birui păcatul, deşi natura mea este cea care este.

Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că cere ceva ce nu se poate împlini. Motivul pentru care oamenii căzuţi în păcat nu pot să asculte este clar descris în Romani 8:3, 4: "Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e "firea pământească".) o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului."

Aceste versete sunt uşoare atunci când punem câteva întrebări. Ce nu putea să facă legea pentru noi ca s-o ţinem deoarece eram prea slabi în firea pământească? Nu putea să ne salveze.

Fiindcă nu o puteam ţine datorită slăbiciunii cărnii, ce a făcut Dumnezeu? L-a trimis pe Domnul Isus ca să asculte cu desăvârşire de lege în trup omenesc. El a osândit păcatul în trup prin totala biruinţă asupra lui.

Ce a făcut cu putinţă pentru noi biruinţa Lui în firea pământească? "pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi." Ne-a făcut în stare să ascultăm.

Oare cum a fost cu putinţă ca biruinţa Lui în trup să ne facă pe noi în stare să ascultăm? Prin minunea convertirii, care ne schimbă umblarea din firea pământească în Duhul. Apoi, Hristos în noi, prin Duhul, ne împarte biruinţă asupra păcatului în viaţa noastră.

Aceste adevăruri evidente scot în relief una din marile probleme care susţine natura Domnului Hristos ca om înainte de cădere. Dacă biruinţa Lui asupra lui Satana, în trup omenesc, a avut ca scop înzestrarea mea pentru a împlini cerinţele legii, cum ar putea biruinţa Lui să mă ajute cumva dacă ar fi căpătată într-un alt fel de trup decât al meu? Aici loveşte această învăţătură falsă asupra frumosului principiu al neprihănirii prin credinţă.

Neprihănirea prin credinţă reprezintă atribuirea şi împărtăşirea urmărilor vieţii Lui fără de păcat şi a morţii Lui ispăşitoare. Ea include atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea. Ea ne atribuie sau ne acordă meritele experienţei Lui fără de păcat pentru a ne scăpa de vina păcatului. Aceasta este îndreptăţirea. Ca să ne scape de sub puterea păcatului, nu doar că El ne socoteşte drept drepţi, cine şi împărtăşeşte practic puterea de a birui păcatul. În oricare caz, ne poate acorda doar ceea ce a realizat El prin propria Lui experienţă în trup ca Mântuitor al lumii.

Unii ar putea susţine că întrucât îndreptăţirea implică doar o atribuire a vieţii fără de păcat trăite de Hristos în socoteala noastră, lucrul acesta s-ar putea face în orice fel de trup. Dar oare este adevărat? Scopul întrupării a fost să răscumpere omul căzut, nu omul fără păcat. Ca să facă aceasta, a trebuit să "osândească păcatul în firea pământească" (Romani 8:3). Păcatele noastre care ies din firea pământească au trebuit osândite de către El şi singurul mod în care se putea face acest lucru era să biruiască acea fire păcătoasă şi să o supună morţii pe cruce.

Domnul Isus a venit să ia păcatul lumii, aşa cum a declarat Ioan. Cum putea să ia păcatul care nu era nici măcar în trupul pe care Şi-l luase El? Să fiu mai precis, cum putea El "să osândească păcatul în firea pământească" într-o fire pământească fără de păcat?

Ap.Pavel declara: "Am fost răstignit cu Hristos" (Galateni 2:20). De ce declară El mai departe că "am fost botezaţi în moartea Lui" (Romani 6:3)? Fiecare păcătos trebuie să treacă, prin credinţă, prin experienţa răstignirii şi învierii alături de Domnul Hristos. Ca să treacă de la moarte la viaţă, fiecare dintre noi trebuie să se identifice cu Cel care ne-a reprezentat drept al doilea Adam. Păcatele noastre au fost asupra Lui. Când a murit El, am murit noi; iar pedeapsa pentru păcatele noastre a fost plătită îndestulător.

Nu vedeţi că a trebuit să poarte propria noastră fire decăzută pentru ca firea noastră păcătoasă să poată fi omorâtă? Orice ar fi fost mai puţin de atât n-ar fi reuşit să mulţumească dreptatea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a trebuit să predea omenirea osândită la plata deplină a păcatului pe acea cruce ca să facă posibilă ispăşirea pentru noi. Altfel, nu ne-am fi putut identifica cu El şi nu am putea fi răstigniţi cu El. Evident, răscumpărarea necesită ca Domnul Isus să trăiască şi să moară cu firea omului decăzut pentru a oferi legătura vitală a îndrepăţirii.

Acum haideţi să urmărim ce implică sfinţirea.

Sfinţirea nu este doar o încredere acordată. Ea reprezintă împărtăşirea unui lucru ce ni se acordă. Aşa cum ne atribuie îndreptăţirea ca să ne scape de vina păcatului, acum ne împărtăşeşte sfinţirea ca să ne scape de sub puterea păcatului. Dar ce reprezintă sfinţirea pe care ne-o împărtăşeşte? Este practic participarea noastră efectivă la biruinţa lui Hristos asupra păcatului. Prin credinţă, noi intrăm în tăria biruinţei şi ne însuşim biruinţa pe care a trăit-o El în trup. Cu alte cuvinte, El poate şi vrea să trăiască în noi aceeaşi viaţă de biruinţă pe care a dus-o ca om pe acest pământ. El va reproduce în noi propria Lui experienţă fără de păcat. Aceasta reprezintă sfinţirea.

Dacă Domnul Isus a venit în lume cu natura necăzută a lui Adam ca să trăiască o viaţă fără de păcat, atunci cum s-ar putea reproduce acea natură nedecăzută în mine? Faptul că au parte de experienţa lui Adam dinainte de cădere nu-i sfinţeşte pe oamenii decăzuţi. Ei sunt sfinţiţi prin biruirea păcatului în natura lor decăzută prin aceeaşi putere de care S-a folosit Domnul Isus pentru a birui păcatul. Cu niciun chip nu putem noi lua parte la experienţa lui Adam dinainte de cădere. Dacă acesta este mijlocul prin care l-a biruit Domnul Isus pe Satana, nu există nicio modalitate prin care El să mi-l acorde şi mie. Dar dacă Isus a câştigat biruinţa asupra lui Satana în natura decăzută a urmaşilor lui Adam, atunci pot şi eu să fiu ca El. Acest fel de biruinţă poate fi atribuit propriei mele vieţi, deoarece a fost câştigată în aceeaşi natură pe care o posed şi eu.

O experienţă lipsită de păcat, trăită în vreo natură străină, nedecăzută nu mi-ar putea fi împărtăşită şi nici nu aş putea să o am vreodată. În viaţa aceasta, natura decăzută nu va putea niciodată fi redată condiţiei omului nedecăzut în păcat. Dar putem primi biruinţa asupra păcatului pe care a câştigat-o Domnul Isus în trup asemenea unuia dintre noi.

În legătură cu aceasta, este interesant de studiat istoria scurtă a unui grup de creştini din statul Indiana care pretindeau că au naturi sfinte. În jurul anului 1900, o grupare destul de mare de membri conservatori din biserică au ajuns obsedaţi de ideea conform căreia Domnul Isus a trăit viaţa Lui fără de păcat în natura necăzută în păcat pe care o avea Adam.

Presupunând, corect, că biruinţa Lui în trup putea fi împărtăşită oricărui credincios prin credinţă, au început să înveţe că omul decăzut poate să trăiască chiar aceeaşi viaţă nepătată pe care a dus-o Adam înainte de cădere. Această concepţie fanatică i-a făcut să creadă că pot să reproducă sfinţenia şi desăvârşirea absolută a lui Adam dinainte de cădere. Acesta este doar un exemplu bine-documentat al ramificaţiilor acestei false învăţături.

Cealaltă extremitate spre care ajung oamenii este aceea de a accepta eroarea că natura Domnului Hristos dinainte de cădere este exact opusul teoriei "cărnii sfinte". Ei afirmă că întrucât Domnul Isus a biruit în firea fără de păcat al lui Adam, nu se poate ca să sperăm să avem şi noi parte de biruinţa Lui atâta timp cât ne mai aflăm în carne păcătoasă. Domnul Hristos nu putea să împărtăşească decât ceea ce avea de dat, şi întrucât nu a avut nicio biruinţă asupra păcatului în firea noastră decăzută, nu putea să ne-o împărtăşească. Aşadar, este cu neputinţă să biruim aşa cum a biruit Domnul Hristos.

Astfel, putem vedea cum adevărul frumos şi de bază al sfinţirii este degradat şi îndepărtat din experienţa neprihănirii prin credinţă. Am văzut deja cum eroarea "păcatului originar" a degenerat alte două greşeli: şi anume că Domnul Isus a avut natura necăzută în păcat a lui Adam, şi că sfinţirea nu poate fi împărtăşită omului de către Isus. De fapt, majoritatea susţinătorilor păcatului originar nici nu cred măcar că este cu putinţă să biruieşti toate păcatele în această viaţă. Ei neagă afirmaţiile repetate ale Scripturii cum că omul căzut poate practic să aibă parte de natura divină a Domnului Hristos. Întrucâtva, ei nu pot înţelege şi accepta taina cerească, atât de des afirmată în Biblie că Domnul Isus a luat asupra Lui natura căzută a omului şi, totuşi, nu a fost vinovat de păcat. Lor vina moştenită a lui Adam li se pare atât de infiltrată în natura umană că nu va putea fi biruită decât atunci când va avea loc venirea Domnului Hristos şi luarea la cer.

Ne vine oare greu să credem că Domnul Isus în firea omenească a reuşit să păstreze o minte absolut curată şi fără păcat în timpul celor 33 de ani şi jumătate cât a trăit în lumea aceasta? Oare este posibil ca oricine în trup omenesc, chiar sub puterea lui Dumnezeu, să ajungă la un astfel de punct de biruinţă asupra păcatului? Răspunsul Bibliei este clar: (Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile) ... Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos" (2 Corinteni 10:3-5).

Făgăduinţa aceasta se face cu privire la păcătoşii în trup care se întorc la puterea izbăvitoare a evangheliei. Cu cât mai mult nu ar vrea binecuvântatul nostru Domn, care nu a avut nicio tendinţă cultivată spre păcat, să implore puterea Tatălui Său care ne face în stare să nu mai păcătuim! Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că putem fi părtaşi ai naturii divine a Domnului Hristos şi putem avea "gândul lui Hristos." Experienţa Lui fără de păcat în trup reprezintă o garanţie că oricine dintre noi poate avea aceeaşi biruinţă dacă ne vom bizui pe Tatăl aşa cum S-a bizuit El.

Aceasta înseamnă că în biruinţa asupra păcatului nu a avut niciun avantaj faţă de noi. S-a luptat cu vrăjmaşul în aceeaşi natură şi cu aceleaşi arme spirituale pe care le avem şi noi la dispoziţie. Dacă ar fi avut vreun avantaj faţă de alţi oameni, ar fi fost doar că firea Lui omenească nu s-a slăbit deloc prin îngăduirea păcatului.

Oare am putea noi egala modelul desăvârşit al vieţii fără de păcat al Domnului Isus? Nu. Toţi avem o natură omenească degradată prin cedarea în faţa păcatului. Nu doar că am atras asupra noastră blestemul păcatului prin călcarea legii lui Dumnezeu, ci ne-am şi făcut mai vulnerabili în faţa lui Satana, colaborând cu el. Domnul Isus nu a răspuns niciodată la niciun stimul păcătos şi Satana nu a găsit nimic în El. El Şi-a dus toată viaţa cu mintea predată şi voinţa celor sfinţiţi pe deplin. Nu a comis niciun păcat pentru care să se facă ispăşire.

Dar chiar dacă noi nu putem egala modelul, ar trebui să căutăm sincer să reflectăm cât se poate de deplin acea viaţă sfântă dusă de Isus. Prin harul lui Dumnezeu, putem îndepărta orice păcat cunoscut şi putem fi desăvârşiţi în sfera noastră fără să avem conştienţa că am fi făcut vreun păcat iubit.

Oare aceasta înseamnă că ne vom lăuda că trăim fără păcat? Din contră, cu cât ne apropiem mai mult de Domnul Hristos, cu atât ne vom simţi nevrednicia. Acei care ating standardul lui Hristos vor fi ultimii care să o recunoască, cu atât mai puţin să se şi laude. Oare este important ca Dumnezeu să aibă un popor ascultător la sfârşitul timpului spre care să poată arăta ca la o îndreptăţire a caracterului Său? Biblia ne descoperă că întregul conflict cosmic dintre Dumnezeu şi cel rău se trage din dorinţa iniţială a lui Satana de a-I lua locul lui Dumnezeu şi de a conduce universul. Planul lui a fost să aducă acuzaţii false care să stârnească răzvrătirea în ceruri şi să înstrăineze a treia parte din îngeri. Satana a reprezentat greşit caracterul lui Dumnezeu şi L-a acuzat pe Creator de cereri iraţionale şi imposibile.

Cum se putea dovedi că cel rău greşeşte? Dumnezeu a trebuit să facă o demonstraţie care să-I reducă la tăcere adversarul pentru totdeauna. A fost o demonstraţie lungă şi dureroasă care a făcut ca puternicul Dumnezeu Creator să ia un corp de om, de om decăzut şi, în limitele acestei naturi, să biruiască toate acuzaţiile lui Satana. Dacă ar fi folosit vreo putere divină ca să biruie păcatul, putere care nu s-ar afla la dispoziţia altora în trup, Satana ar fi folosit-o spre a-şi sprijini pretenţiile că nimeni nu poate ţine legea lui Dumnezeu.

La cruce, Domnul Isus a demonstrat întregului univers că Satana nu are dreptate. El a dovedit în trup omenesc că se poate ca în trup omenesc, să fii ascultător printr-o dependenţă de Tatăl. Ultimul pas de îndreptăţire va avea loc atunci când caracterul Domnului Hristos se va fi reprodus în acea mică rămăşiţă persecutată care rămâne credincioasă în focul Armaghedonului şi mai departe. Mult după ce genunchiul lui Satana se va fi plecat să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi veacuri după ce el şi urmaşii lui vor fi gustat din consecinţele veşnice ale păcatului lor, cei 144 000 tot vor da mărturie cu privire la cinstea şi integritatea cârmuirii lui Dumnezeu. Pe când cântarea lor nouă de biruinţă şi izbăvire este auzită de îngerii care ascultă, lumile necăzute şi de către mulţimile nenumărate de sfinţi, toţi se vor uni într-un oratoriu de laudă zicând:"A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin" (Apocalipsa 7:12).

Este lesne de înţeles de ce acel mic grup care cântă cântarea lui Moise şi a Mielului va fi onorat în mod deosebit prin faptul că vor sta cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu. Prin experienţa lor caracterul lui Dumnezeu va fi îndreptăţit în cele din urmă.

În rezumat, putem vedea cum vechea greşeală a vinei atribuite lui Adam a dus la un lanţ de înşelăciuni interdependente. Cele mai semnificative adevăruri ale mântuirii au fost iscusit contrafăcute. S-a negat natura omenească a Domnului Isus, s-a pus la îndoială neprihănirea împărtăşită a Domnului Hristos şi s-a ridiculizat posibilitatea biruinţei asupra păcatului. Doar când recunoaştem falsitatea temeinică putem evita stricăciunile care urmează. Fie ca bunul Dumnezeu să ne acorde înţelepciunea de a sta fermi doar pe Cuvânt şi de a respinge orice învăţătură care nu îşi are rădăcinile în El.