Acela a fost locul, ocazia şi lupta care a fixat destinul planetei pământ. De atunci înainte, Satana a fost un vrăjmaş înfrânt. Acolo şi-a întâlnit el Waterloo-ul şi a suferit o înfrângere decisivă din care nu îşi va mai reveni niciodată pe deplin.
Cât de puţini dintre noi înţeleg adevărata însemnătate a suferinţei şi morţii Domnului Hristos pe cruce. Avem doar o înţelegere slabă a luptelor prin care a trecut El şi a felului morţii pe care a trăit-o El. Dacă ochii noştri s-ar putea deschide ca să reuşească să prindă adevărata semnificaţie a jertfei Sale, nimeni nu şi-ar mai dori să colaboreze cu Satana. Slăbiciunea noastră s-ar transforma în curaj şi biruinţă.
Scriitorii Bibliei s-au luptat să explice, în limbaj omenesc, taina întrupării şi moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu. Deseori plângem când ne aflăm sub puterea mărturiei lor inspirate. Aflăm crâmpeie care ne uimesc mintea, dar totuşi, nu ne aflăm decât la suprafaţa unui subiect ce va continua să se desfăşoare de-a lungul veşniciei.
Pavel scria: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Filipeni 2:5-8. Aceste cuvinte sublime descriu umilinţa Domnului Isus care a coborât de pe scaunul de domnie al cerului într-o iesle şi apoi a mers la cruce.
Iată de ce le vine atât de greu creştinilor să înţeleagă ispăşirea. Oare de ce atât de mulţi tratează evenimentele de la cruce ca pe ceva obişnuit? Desigur că ei nu înţeleg cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu salvarea lor. Doar când ajungem să cunoaştem preţul unui lucru începem să-l apreciem. Preţuim cel mai mult lucrurile în care am investit cel mai mult.
Toţi am întâlnit oameni care manifestă o nepăsare uimitoare faţă de jertfa Domnului Hristos. La sfârşitul uneia din cruciadele mele de evanghelizare, am vizitat un om de afaceri, care participase în fiecare seară, dar nu se decisese să-L urmeze pe Isus. Ajunsesem la o relaţie de prietenie în timpul celor patru săptămâni, aşa că am îndrăznit să-l întreb de ce nu se hotărâse pentru Hristos. Răspunsul lui vag mi-a dat de înţeles că el nu ajunsese să înţeleagă câtă seriozitate implică acceptarea darului mântuirii. Niciodată nu răspunsese în vreun fel la chemările evangheliei şi, datorită întrebărilor mele gentile, a mărturisit că nu avea asigurarea că este mântuit. În cele din urmă, l-am întrebat direct: "Vrei să-mi spui, Sam, că dacă ai muri diseară, n-ai avea nici cea mai mică speranţă de viaţă veşnică?" Mi-a răspuns, "Nu, n-am făcut niciodată vreo mărturisire de a fi creştin".
Şocat de lipsa lui evidentă de interes, mi-am luat curajul să-i pun următoarea întrebare: "Sam, să presupunem că mâine ai putea ridica suma de 10.000 de dolari de la bancă în schimbul unui act care să conţină semnăturile a zece oameni din acest oraş. Ai fi dispus să şofezi prin tot oraşul în această seară ca să capeţi acele semnături?" Mi-a răspuns: "Desigur."
"Ai risca să pierzi vreuna din acele semnături de pe actul respectiv?" l-am întrebat. "Desigur că nu", mi-a răspuns Sam. "Ştiu să recunosc un lucru bun când îl văd."
Adevărul era că Sam nu ştia să recunoască un lucru bun atunci când îl vedea, aşa că m-am simţit constrâns să i-o spun în modul cel mai amabil prin care aş fi putut. I-am spus: "Sam, n-ai pierde nici cea mai mică ocazie de a câştiga 10.000 de dolari de azi până mâine şi totuşi ai afirmat că ţi-ai risca viaţa veşnică dacă ai muri diseară. Preţuieşti mai mult banii decât viaţa veşnică. Valorile tale sunt greşite. N-ai nici cea mai mică idee cât a costat mântuirea ta, altfel n-ai preţui-o atât de puţin."
Mi-a fost uşor să înţeleg de ce prietenul meu era atât de lipsit de dorinţa de a-L urma pe Isus la cruce. Deşi avusese în jurul său creştini toată viaţa lui şi auzise sute de predici, împărtăşea viziunea tipică de "martir" a morţii Domnului Isus. Pur şi simplu nu este adevărat că El a murit la fel ca şi toate celelalte mii de oameni care au fost răstigniţi pe crucile din jurul zidului Ierusalimului. Nu se poate face vreo comparaţie. Domnul Hristos n-a murit din pricina piroanelor, suliţei sau a suferinţei fizice. Oricât de multe lovituri sau durere ar fi îndurat Mântuitorul, nu ar fi putut produce agonia de la cruce. Alţii îndurau aceeaşi durere fizică, dar nici unul nu a murit din aceleaşi cauze care I-au luat viaţa Fiului lui Dumnezeu. Moartea Lui a fost diferită. Prin ce a fost diferită?
De ce fel de moarte a murit El? Biblia ne spune că "prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi." Evrei 2:9. Cugetaţi o clipă. El a murit de moartea mea, şi a dvs. şi a oricărui altcuiva. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Oare nu va trebui să suferim fiecare experienţa morţii proprii la sfârşitul zilelor noastre? Da, aşa este. Şi aici se află taina şi minunea a ceea ce a făcut El pentru noi. El nu ne-a luat locul în a suferi prima moarte. El a trăit moartea a doua pentru fiecare suflet care s-a născut vreodată.
Aţi început să vedeţi ceea ce nu vedea Sam? El nu înţelegea adevărata suferinţă de pe cruce şi, de aceea, nu avea o înţelegere corectă a preţului mântuirii. Vom încerca să expunem unele din "costurile ascunse" pe care Sam nu le-a recunoscut şi pe care mulţi dintre noi astăzi nu le apreciem în de ajuns.
Pavel scria: "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit." Romani 5:12. Din aceste cuvinte ale apostolului Pavel se ridică mai multe întrebări fundamentale. Dacă doar un om a păcătuit, de ce trebuie să moară toţi? Oare trebuie să plătim pedeapsa pentru păcatele altor oameni? Când se afla în grădina Edenului, Adam era reprezentantul tuturor oamenilor care urmau să se nască vreodată. În calitate de conducător al neamului omenesc, el stătea înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om. Dvs. şi cu mine am fost acolo, reprezentaţi de genele şi cromozomii care mai târziu au produs modelul ereditar al copiilor lui Adam. Ca părtaşi ai trupului şi minţii lui, a trebuit ca toţi urmaşii săi să fie influenţaţi de ceea ce îl influenţase şi pe el. El este părintele nostru şi există legi ale eredităţii care reproduc modelul genetic din veac în veac.
Ce anume s-a întâmplat cu Adam care i-a influenţat şi pe copiii săi? Dumnezeu l-a pus la încercare în acel paradis de la început. Încercarea era simplă şi uşoară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. Ne amintim atât de bine de întâmplarea cu copacul din mijlocul grădinii. Dumnezeu a spus: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Geneza 2:17. Continuarea existenţei lui în atmosfera desăvârşită a Edenului depindea de ascultare. Viitorul fericit al lui Adam era condiţionat de ferirea de pomul oprit, dar el nu a respectat cerinţa.
Nu se luase nici o măsură care să îndepărteze sau să uşureze cerinţa. Problema era clară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. La vârsta de 930 de ani sentinţa a fost dusă la împlinire pe deplin şi Adam a murit şi a fost îngropat.
Toţi copiii lui Adam care i s-au născut din firea lui au ajuns stricaţi prin păcat. Ei nu puteau să moştenească decât ceea ce avea de dat tatăl lor, aşa că s-au născut cu o fire păcătoasă, decăzută. Vă rog să reţineţi că ei n-au moştenit vina tatălui lor, ci doar firea lui slăbită, iubitoare de păcat. Nu există nici un păcat originar, în sensul că urmaşii lui Adam trebuie să plătească pentru păcatul lui. Este adevărat că şi ei au fost supuşi morţii la fel ca şi Adam, dar moartea lor nu a fost o pedeapsă pentru păcatul lui Adam. Ei au murit pentru că au primit o fire muritoare prin legile eredităţii. Moartea lor a fost urmarea constituţiei degenerate pe care Adam le-a transmis-o urmaşilor săi. Doar moartea lui Adam a fost pedeapsa pentru păcatul său.
Din clipa în care păcatul a devenit un adevăr incontestabil, fiecare om care urma să se nască devenea supus primei morţi. De fapt, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit, ar fi fost o moarte veşnică. Încercarea lui Adam s-a sfârşit atunci când a păcătuit. Atât cât privea această ofertă de viaţă, totul se încheiase. El pierduse orice speranţă de viaţă din propunerea pe care i-o făcuse Dumnezeu. Acum îl aştepta moartea---o moarte definitivă, fără speranţă. Şi dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nimic altceva, aşa s-ar fi sfârşit totul, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii lui.
Ajungem astfel la o întrebare crucială. Cum a putut Dumnezeu să-Şi păstreze integritatea împlinind pedeapsa la prima cădere şi totuşi să le mai ofere o viaţă nouă tuturor prin o a doua încercare? Dumnezeu a rezolvat această dilemă uimitoare într-un mod atât de simplu încât ne uimeşte. El urma să-i lase pe oameni să-şi trăiască viaţa scurtă şi apoi să moară, indiferent dacă au făcut binele sau răul. Acea primă moarte urma să se ocupe de consecinţele căderii lui Adam la prima încercare. Apoi, urma să lase ca toţi oamenii să învie după acea primă moarte, în care au căzut fără să fie vina lor, şi urma ca toţi să stea înaintea lui Dumnezeu ca să răspundă pentru propriile lor păcate personale, pentru care purtau răspunderea. Apoi, urma ca soarta lor să fie decisă pe temeiul celei de a doua încercări (între naştere şi prima moarte), şi a felului cum au îndeplinit condiţiile mântuirii prin Hristos.
Dacă urmau să fie găsiţi personal vinovaţi de a nu fi trecut cu bine cea de-a doua încercare, urmau să sufere aceeaşi pedeapsă pe care a suferit-o Adam--moartea. Totuşi, în acest caz, nu va mai exista vreo altă încercare, iar moartea lor va fi cea de a doua moarte, o dispariţie veşnică şi definitivă.
Acum putem să înţelegem mai bine cuvintele ap.Pavel "Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos." 1 Corinteni 15:22. Planul mântuirii implică o înviere a tuturor oamenilor după prima moarte, pentru a putea fi scutiţi de efectele păcatului lui Adam. Acest lucru este necesar ca ei să poată fi judecaţi pe temeiul faptelor şi acţiunilor lor personale. Adam a murit pentru că a mâncat din rodul pomului oprit, nu din pricina vreunui lucru pe care l-ar fi făcut după aceea. Dar dacă, după judecată, Adam va fi găsit vrednic de a doua moarte, nu va fi pentru că a mâncat din fruct, ci din pricina altor păcate comise după acea experienţă, păcate care n-au fost mărturisite şi iertate.
S-ar putea ca unii să-L acuze pe Dumnezeu că este arbitrar şi crud, dacă îi va învia pe cei răi din nou doar pentru a-i nimici în iazul cu foc. De ce să nu rămână doar sub puterea primei morţi? Dar aceasta n-ar răspunde condiţiilor cerute de cea de-a doua încercare. Prima moarte nu reprezintă pedeapsa pentru păcat pentru nici unul din urmaşii lui Adam. Dreptatea cere ca fiecare om să dea socoteală doar dacă a împlinit sau nu condiţiile pentru propria lui mântuire. Fără o înviere, nu s-ar putea face o astfel de judecată şi nu s-ar putea da nici o pedeapsă. Nu este o faptă absurdă din partea lui Dumnezeu, ci o împlinire a cerinţelor dreptăţii divine.
După cum am văzut, tot ce i s-a întâmplat primului Adam i-a afectat pe toţi aceia pe care îi reprezenta el. Ni se spune de către Pavel că experienţa celui de-al doilea Adam îi va afecta direct pe toţi oamenii. Isus, Creatorul, a luat chip de om şi a stat înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om în parte. Iată ce a scris apostolul Pavel: "Am fost răstignit împreună cu Hristos." Galateni 2:20. "Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El." Romani 6:4. "După cum Hristos a înviat din morţi, ... tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă." Romani 6:4. Viaţa omului este profund legată de evenimentele vieţii lui Hristos.
Deoarece Adam a venit ca să refacă greşeala primului Adam, a trebuit să o facă în aceeaşi natură pe care o aveau oamenii atunci când S-a născut El. "Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile." Evrei 2:17. Dacă ar fi avut vreun avantaj supranatural asupra fraţilor Săi în a birui păcatul, Domnul Isus ar fi încurajat acuzaţia lui Satana că Dumnezeu este nedrept. Dumnezeu fusese deja acuzat că ceruse o ascultare care era imposibilă şi neîntemeiată. Domnul Hristos a venit tocmai ca să distrugă acuzaţiile false ale celui rău, îndeplinind cerinţele lui Dumnezeu în aceeaşi natură omenească în care orice om să le poată ţine prin credinţa în Tatăl.
Această biruinţă desăvârşită obţinută de Domnul Hristos asupra păcatului şi a morţii oferă temelia mântuirii. Toţi urmaşii lui Adam se află sub influenţa slăbiciunii şi greşelii lui, făcând cu neputinţă ca vreunul din ei să poată ţine legea. În această familie a lui Adam, osândită la moarte, toţi au suferit blestemul unei lupte continue şi unei înfrângeri permanente. Dar biruinţa celui de-al doilea Adam a deschis uşa de salvare pentru familia celui dintâi Adam.
Schimbarea familiilor constituie una din binecuvântările cele mai puţin înţelese din experienţa creştină. Nu reprezintă o tranzacţie teoretică sau mistică, fără urmări practice. Aşa cum transformarea firii este spectacular de reală, tot aşa privilegiile noii familii sunt foarte reale. Unul din lucrurile cele mai greu de acceptat pentru creştinul nou-născut este schimbarea totală de poziţie, autoritate şi proprietate în cadrul familiei celei noi. Acum pot avea parte de toate bogăţiile şi avantajele de a fi copii ai lui Dumnezeu.
În această nouă relaţie spirituală se includ făgăduinţe incredibile. "Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos." Romani 8:16, 17. Ne este uşor să înţelegem de ce mintea omului se pierde în acest concept. Tindem să cerem dovezi, avem rezerve ascunse sau dăm sensuri tainice unor versete ca acestea. Un împreună moştenitor este cineva care are drepturi egale la toate proprietăţile familiei. Ne punem întrebarea cum este cu putinţă să devenim deodată moştenitori ai unei averi atât de nelimitate. Dintr-o sărăcie lucie, acum deţinem titlul de posesiune a universului! Posesiunile lui Dumnezeu includ galaxiile şi lumile insule din spaţiu. Prin credinţă, încercăm să prindem realitatea: Domnul Isus şi cu mine posedăm împreună toate bogăţiile spirituale ale Tatălui. Orice capătă El, căpătăm şi noi. Ap.Pavel descrie izvoarele nelimitate ale vieţii pline de Duh prin aceste cuvinte: "Ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu." Efeseni 3:19. Cine ar putea să înţeleagă aşa o exprimare? Dumnezeul cel măreţ şi iubitor, care ne-a creat şi care L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru noi, acum doreşte ca să avem tot ceea ce are Fiul Său şi tot ceea ce are El Însuşi!
Împreună cu averea uimitoare a unui Rege, mai moştenim numele familiei şi asemănarea cu acea familie. Începem chiar să arătăm ca noul nostru Tată şi ca Fratele nostru mai mare. "Şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut." Coloseni 3:10. La început, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi a fost numit "fiul lui Dumnezeu." În Geneza citim, "L-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. ... La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui." Geneza 5:1-3.
După cum este tatăl, aşa este şi fiul. Adam se asemăna cu Dumnezeu, dar această asemănare s-a pierdut prin păcat. Aşa că fiul lui Adam nu mai arăta ca Dumnezeu, ci arăta ca Adam. Dar prin naşterea din nou, omul începe să-şi piardă trăsăturile lui Adam şi începe să arate asemenea Aceluia care l-a creat, adică asemenea lui Isus. Oare asemănarea aceasta este reală sau imaginară? Oare Dumnezeu creează doar o iluzie să lase să pară că omul este refăcut după chipul divin sau dăruieşte El într-adevăr toată puterea ca să aibă loc schimbarea? Există o dezbatere teologică cu privire la faptul dacă neprihănirea lui Dumnezeu este doar socotită omului sau dacă îi este şi împărtăşită. Aceia care consideră că omul este doar socotit neprihănit, de regulă nu cred că el chiar poate să-şi biruiască păcatele şi să ducă o viaţă sfântă, în Hristos. Dar cuvintele lui Pavel sunt clare: "Prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi." Romani 5:19.
Împreună cu asemănarea cu familia, această nouă naştere spirituală aduce izbăvirea din a doua moarte care era inevitabilă în firea lui Adam. Domnul Hristos nu a schimbat vina primei morţi pentru nereuşita lui Adam la prima lui încercare, dar a abolit cea de-a doua moarte pentru toţi aceia care L-au primit la cea de a doua încercare. Lucrul acesta a fost cu putinţă doar pentru că S-a supus şi a suferit pedeapsa teribilă a celei de a doua morţi în locul omului. El S-a făcut păcat pentru noi şi de bună voie a acceptat pedeapsa pe care o cere păcatul. Pe cruce, fără vreo rază de speranţă de la Tatăl, Domnul Isus a fost învăluit de întunericul unui miliard de suflete pierdute. El a gustat moartea pentru fiecare om. Evrei 2:9.
Pavel scria că "Scriptura, de asemenea fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună." Galateni 3:8. Domnul Isus a recunoscut că Avraam a avut descoperiri deosebite cu privire la ispăşire. El a spus, "Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat." Ioan 8:56.
Ca să înţelegem cum a avut aşa o viziune profetică acest patriarh din Vechiul Testament despre lucrarea lui Mesia, trebuie să ne întoarcem înapoi la experienţa lui de pe muntele Moria. Deoarece la început nu crezuse că Dumnezeu era în stare să-i dea un fiu de la Sara, care omeneşte nu mai putea să dea viaţă, Avraam a fost supus unei alte încercări cu privire la puterea lui Dumnezeu de a da viaţă din ceva mort. Dumnezeu i-a spus să-l omoare pe singurul său fiu, pe Isaac, pe altar. Istorisirea acelei călătorii spre muntele Moria reprezintă una din cele mai mişcătoare întâmplări din Cuvântul sacru.
Avraam n-a avut nici o îndoială cu privire la certitudinea poruncii. El era prieten cu Dumnezeu şi învăţase să-I recunoască glasul, dar nu putea să înţeleagă motivul acestei porunci ciudate. Făgăduinţa îi fusese confirmată în repetate rânduri şi anume că Isaac va fi sămânţa prin care urma să vină Mesia. Acum i se cerea să îi ia viaţa acelui copil pe care îl avusese la bătrâneţe şi prin care lumea urma să fie binecuvântată şi răscumpărată. Cum urma să mai vină Mântuitorul prin Isaac dacă el urma să fie ucis pe altar?
Când tatăl şi fiul au ajuns la poalele muntelui, credinţa lui Avraam a cerut cu hotărâre puterea lui Dumnezeu de a învia. El le-a spus servitorilor: "Eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi." Geneza 22:5. De data aceasta nu mai exista nici o şovăire cu privire la imposibilitatea aparentă a făgăduinţei. Nu mai avusese niciodată loc vreo înviere din morţi, dar Avraam credea că Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţa cu privire la sămânţa lui Isaac.
Când Avraam a ridicat cuţitul să-l lovească pe fiul său cel supus, a fost confruntat cu cea mai mare încercare la care a fost supus vreodată un om. Ar fi fost groaznic să-i ia viaţa fiului său, dar printr-o lovitură era gata să nimicească singura speranţă de mântuire atât pentru el însuşi cât şi pentru orice om care urma să se nască. Nimeni în afară de Isus nu va ţine destinul lumii în mâna lui, aşa cum l-a ţinut Avraam în acea clipă. A fost mai mult decât încercarea unei afecţiuni paterne. Omorându-l pe Isaac, Avraam lipsea lumea de un Mântuitor. Cuţitul se afla practic şi la gâtul lui. Cuvântul lui Dumnezeu, care nu greşeşte, îl asigurase că nu se putea naşte nici un Mesia fără Isaac. Începeţi să vedeţi încercarea de foc prin care a trecut Avraam? Nu este de mirare că Domnul Isus a vorbit despre Avraam că va vedea ziua Lui.
Deşi mâna i-a fost oprită şi Dumnezeu a oferit o altă jertfă, Avraam l-a dat cu adevărat pe fiul său în acea zi. El a trăit toată durerea, toată suferinţa şi groaza care însoţeşte moartea singurului copil al cuiva. Deţinând puterea de a salva viaţa fiului Său, nu a vrut să o folosească. Dumnezeu a intervenit doar după ce a fost pe deplin evident că Avraam nu a ezitat să-l aducă drept jertfă pe Isaac. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru credinţa lui Avraam şi pentru credinţa şi supunerea fiului său iubit. Nimeni nu poate să piardă influenţa acestei întâmplări foarte înduioşătoare. Ea aduce iubirea şi jertfa ispăşirii la mintea şi la înţelegerea fiecărui copil al lui Adam. Acum putem înţelege puţin mai bine cum au suferit la cruce Tatăl şi singurul Său Fiu. Preţul mântuirii noastre ne devine mai limpede.
Miezul oricărei iertări se află adânc într-o faptă de înlocuire. Oricine iartă o altă persoană trebuie să ia locul acelei persoane pe care o iartă şi să vrea să sufere urmările răului făcut. De exemplu, dacă îi voi ierta cuiva datoria, trebuie să fiu pregătit să sufăr pierderea respectivă. Dacă voi ierta o lovitură, trebuie să accept să sufăr durerea acelei lovituri, fără ca să cer ca cel care a dat-o să fie pedepsit.
Dreptatea cere ca orice vinovat să fie pedepsit pe măsura faptei pe care a făcut-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cel care dă o lovitură trebuie să sufere şi el o lovitură egală în schimb. Totuşi, iertarea îl scapă pe cel vinovat de a primi ceea ce merită pe drept. Cel care iartă, acceptă singur urmările, pentru ca cel vinovat să poată pleca liber fără să fie pedepsit. Astfel, este limpede că există o înlocuire în favoarea celui vinovat în orice faptă de iertare.
Ca o altă demonstraţie a celor zise, să ne închipuim că un om ucis ar putea să-şi ierte asasinul de dincolo de mormânt. Ar trebui să consimtă la propria lui moarte pentru ca asasinul să nu fie pedepsit. Acceptând urmările pedepsei singur, îngăduie ca propria lui moarte să satisfacă vina care legal trebuia aşezată pe criminal.
Această ilustraţie ne aduce foarte aproape de miezul ispăşirii. Practic ne ocupăm aici cu reastabilirea unei relaţii întrerupte. Despre asta tratează ispăşirea. Întotdeauna sunt implicate două părţi, partea vătămată şi rău făcătorul. În acest caz, Dumnezeu este partea vătămată, iar omul, este cel care păcătuieşte împotriva Lui. Dreptatea cere o ispăşire corespunzătoare a păcatului. De aici, rezultă doar două posibile demersuri: fie dreptatea va prescrie pedeapsa corectă, fie partea vătămată va ierta răul suferit. Dacă iertarea urmează să fie extinsă, cel care iartă va trebui să accepte urmările păcatului şi să-l suporte în locul celui vinovat. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Aşa că pentru a-i acorda iertare păcătosului, Domnul Isus trebuie să vrea să poarte în propriul Său trup aceeaşi pedeapsă pe care o cere legea călcată de la păcătos.
Pedeapsa pentru păcat nu este prima moarte, ci cea de-a doua moarte. Iată de ce agonia prelungită a Domnului Isus pe cruce nu s-a asemănat de loc cu vreo altă moarte. Mii de criminali au fost răstigniţi în acelaşi fel în care Hristos a fost ţintuit pe cruce, dar ei au suferit doar durerea fizică, trupească a primei morţi. El a trăit condamnarea teribilă şi despărţirea de Dumnezeu pe care le vor simţi cei mai răi dintre păcătoşi în iazul de foc. Firea lui sensibilă a fost traumatizată, fiind obligată să sufere vina violurilor teribile, crimelor şi atrocităţilor. El S-a făcut păcat ca să îngăduie ca mânia deplină a legii să cadă peste El exact la fel cum va cădea peste cei pierduţi.
În nici un alt mod nu ne putem explica agonia tainică a duhului care L-a înconjurat pe Mântuitorul nostru în ultimile Lui ceasuri de viaţă. Din grădina Ghetsemani Domnul Isus a purtat păcatele adunate ale omenirii în inima Sa care se frângea. Nici unei raze de lumină nu i s-a îngăduit să pătrundă dincolo de cortina de înstrăinare totală de Tatăl Său din cer. Pentru a lua locul păcătoşilor vinovaţi şi pentru a oferi iertare, nu trebuia să fie nici o deosebire între vina lor şi vina Lui.
Nimeni să nu sugereze că Tatăl nu a suferit în aceeaşi măsură cu Fiul. Suferinţa divină a lui Dumnezeu în a le îngădui celor răi să-I chinuie Fiul până la moarte reprezintă dovada finală că El ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care L-a iubit pe Domnul Isus. Alegerea cu care a fost confruntat a fost foarte simplă. Ori Îşi cruţa Fiul, ori ne cruţa pe noi. Nu avea de ales. Legea fusese călcată--legea care era sfântă şi desăvârşită. Fiind o reflectare a caracterului Său, nu putea fi nici schimbată, nici distrusă. Vina trebuia plătită. Tatăl îi iubea pe aceia care Îi călcaseră legea, dar Îşi iubea şi Fiul.
Să mai privim o dată scena din jurul crucii. Dumnezeu i-a privit pe acei oameni răi cum Îl scuipau pe Isus, cum Îl loveau pe faţă cu pumnii. Nu meritau nici măcar să-I atingă marginea hainei, dar Îl omorau în bătaie. El avea putere să-i distrugă pe aceşti oameni şi să-i treacă în nefiinţă. El putea să-Şi salveze Fiul din aceste lovituri crude şi ocări, dar dacă ar fi intervenit, nici un om n-ar mai fi trăit vroedată. Adam, Avraam Iosif, Daniel şi oricare alt copil al lui Adam s-ar fi pierdut pentru vecie. Învierea lor depindea în mare măsură de moartea şi învierea Prea Iubitului Său Fiu. În atotştiinţa Lui, probabil că Dumnezeu Şi-a amintit de faţa şi de numele fiecăruia, chiar şi de al acelora care nu se născuseră încă.
În acea clipă, Dumnezeu S-a gândit la dvs. şi la mine. Deşi a văzut de câte ori vom greşi noi din nefericire, tot a dorit ca să fim cu El o veşnicie. El ştia bine că marea majoritate nu vor accepta oferta de viaţă veşnică cu El, deşi urma să li se ofere la un preţ atât de teribil. Dar mai ştia că puţini urmau să-L iubească şi să primească cu bucurie moartea Fiului Său în locul şi în favoarea lor. Aşa că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său şi a îngăduit ca El să fie zdrobit de moarte sub povara păcatelor pe care nu le comisese. Chiar soarele şi-a ascuns faţa de la această scenă teribilă, iar pământul s-a cutremurat. "S-a sfârşit!" a strigat Isus şi Şi-a dat viaţa. Ioan 19:30.
Până acum ne-am oprit asupra scopului enorm al ispăşirii - cum ea a fost îndestulătoare pentru orice bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată. Accentul pe care l-am pus nu trebuie să minimalizeze aspectul suferinţei personale a ceea ce a făcut El. Felul iubirii care L-a adus pe Domnul Isus la cruce a fost de un aşa fel că El ar fi făcut acest sacrificiu chiar pentru un singur suflet. Trebuie să-mi aduc aminte în fiecare zi că Dumnezeu nu numai că "a iubit lumea" dar într-atât m-a iubit pe mine că L-a dat pe Fiul Său. Geniul întregului plan de mântuire se învârte în jurul aplicării morţii Sale în dreptul fiecăruia.
În repetate rânduri se vorbeşte în Biblie despre iubirea Domnului Isus faţă de oameni. O vedem în întrevederile pe care le are cu câte o persoană, întrevederi care Îi iau timp. Unele din cuvântările Lui spirituale cele mai importante au fost rostite unei singure persoane. O mai vedem în călătoria periculoasă pe care a făcut-o traversând marea pentru a-l scăpa pe demonizatul din Gadara. I-au luat două zile din timpul Său preţios să traverseze acea apă învolburată şi să Se întoarcă. Un singur om a fost direct contactat în timpul acelei călătorii neplăcute, dar acel om, mai târziu, a adus tot ţinutul la Mântuitorul.
Ar trebui ca mai întâi să-L privim pe Domnul Isus cum Se comportă cu Nicodim, leproşii, desfrânata şi dispreţuitul vameş ca să putem înţelege valoarea unui singur suflet. El Şi-a luat timp pentru fiecare suflet, indiferent de poziţia sau averea lui. Femeia din Samaria era doar un alt "personaj" de care lumii îi era ruşine, atunci când Domnul Isus a folosit ocazia de a intra în conversaţie cu ea, lucru ce i-a marcat profund viaţa.
Fără îndoială că Domnul Isus socotea fiecare om ca un posibil candidat pentru împărăţia Lui. Cum ne-am putea explica altfel legăturile Lui cu Simon, Zacheu şi Maria Magdalena? El a văzut în fiecare suflet slava puterii de a reflecta propriul Său caracter sfânt atât aici cât şi în veşnicie. A văzut motivul întrupării Sale. El venise să răscumperere fiecare suflet. Aceste chipuri de oameni I-au venit în minte pe când atârna pe cruce şi S-a simţit întărit să bea paharul suferinţei până la capăt.
Una din declaraţiile cele mai uimitoare din Biblie cu privire la ispăşire se găseşte în Evrei 12:2 "Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu."
Cum a fost posibil ca experienţa teribilă de la cruce să aibă vreo bucurie legată de ea? Suntem siguri că a existat vreun motiv de bucurie care L-a întărit să suporte ruşinea şi umilinţa răstignirii. Care era "bucuria care-I era pusă înainte"? Aici se află secretul tăgăduirii Sale de Sine. El a făcut totul în tăria unei bucurii anticipate de a ne deschide larg porţile paradisului pentru a ne ura "Bine aţi venit!" în împărăţia Lui fără de sfârşit. Iubirea pentru noi şi dorinţa de a fi cu noi pe vecie L-au făcut să suporte ceea ce era de nesuportat. Avem aici o asigurare pozitivă că El Se gândea la dvs. şi la mine atunci când suporta durerile înfiorătoare pe cruce.
Oare merită vreun suflet un preţ atât de infinit? În lumina veşniciei răspunsul este Da. Gândiţi-vă numai la adevărul uimitor că un singur suflet răscumpărat va trăi mai mult decât toţi anii adunaţi ai întregii populaţii a pământului. În cele din urmă, în veşnicie, viaţa acelei singure persoane va depăşi de un milion de ori toţi anii vieţii tuturor locuitorilor acestei lumi puşi laolaltă. În acest sens o singură persoană mântuită reprezintă mai multă viaţă, mai multă realizare şi o împlinire mai mare decât toţi cei pierduţi împreună. Probabil că Domnul Isus a recunoscut acest adevăr de fiecare dată când privea faţa vreunui bărbat, vreunei femei sau copil. Chiar în cel mai degradat om a văzut o viaţă, care putea să-I amintească de iubirea Lui pentru mult mai mult timp decât putea fi timpul socotit.
Cu aceste crâmpeie despre adevăratul preţ al Golgotei, cum ar mai putea cineva să privească cu uşurinţă misiunea Lui pe planeta pământ? Dvs. puteţi fi acel suflet care să daţi o mărturie veşnică despre iubirea şi harul Mântuitorului nostru. Niciodată nu s-a oferit atât de mult atât de ieftin. Printr-un singur pas de credinţă, putem schimba dreptul la moarte moştenit de la primul Adam cu bogăţiile de neînchipuit ale celui de-al doilea Adam. Într-o clipă de predare şi de acceptare, începem să avem parte de viaţa pe care El o merita, deoarece El a vrut să poarte vina, condamnarea şi moartea pe care noi o meritam. Ce schimb! Va fi tema inepuizabilă de studiu pentru noi de-a lungul veşniciei. Iar pe când veacurile se vor succede, vom continua să căpătăm o nouă viziune, palpitantă a naturii iubirii şi jertfei ispăşitoare. "Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?" Evrei 2:3. Aşa de mare? Atât de uriaş de mare? Nu există nici un alt răspuns la întrebare care să poată să vă dea scăpare. Primiţi acum această mântuire care a costat atât de mult. Nu o mai amânaţi nici măcar o clipă.