Cei trei paşi spre cer

Dacă ar putea exista vreo autostradă până la lună, ar fi nevoie de 20 de luni de şofat continuu pe o distanţă de 640 de kilometri pe zi ca să ajungi la lună. Dacă ar putea exista o cale ferată care să se întindă până la soare, i-ar trebui unui tren 116 ani ca să ajungă la acel ţinut plin de soare, dacă ar merge zi de zi şi an de an fără oprire cu o viteză de 145 de km pe oră. Unui avion ce ar zbura cu 800 km. pe oră i-ar trebui 500 de ani să meargă continuu ca să ajungă la cea mai apropiată stea fixă.

Cu toate acestea, la o mare distanţă de cerul înstelat, se află porţile de mărgăritar ale măreţei cetăţi cereşti a lui Dumnezeu. Nimeni nu ştie cât de departe se află în kilometri şi nimeni nu va reuşi niciodată să construiască vreun vehicul spaţial cu care să se poată ajunge acolo, dar fiecare dintre noi poate să ajungă acolo dacă urmează trei paşi simpli despre care vom vorbi în această cărticică.

În cartea Apocalipsei, Ioan declară că "nimic întinat" nu va trece prin porţile care duc la Cetatea lui Dumnezeu. Singurul lucru ce întinează în ochii lui Dumnezeu este păcatul. Isaia scria "nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru" (Isaia 59:2). Ca să ajungă să trăiască din nou în prezenţa lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să fie eliberat de sub osânda adusă de păcat. Apostolul Ioan a confirmat acest adevăr prin descrierea pe care a făcut-o acelei mari mulţimi de oameni pe care a văzut-o în viziune stând în picioare înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Ei aveau frunze de palmier în mână şi erau îmbrăcaţi în haine albe, ce reprezintă lipsa lor de păcate (Apocalipsa 7:9).

Aşa că reţineţi că primul pas uriaş pe drumul de la pământ la cer este că trebuie să avem păcatele iertate. Probabil că acesta este adevărul cel mai bine cunoscut din întregul proces al mântuirii. Cu toate acestea, întrebările cele mai greu de explicat se pun în legătură cu modul cum să facem acest pas. Adevărul este că milioane de oameni n-au nici cea mai vagă idee cum să capete pace şi uşurare de vina de a fi făcut ceva rău. Cum poate cineva să capete iertare şi să-şi refacă o legătură de mântuire cu Dumnezeu?

După părerea mea, nenumăraţi oameni doresc sincer să devină creştini, dar nimeni nu a reuşit să-i lămurească sau să apeleze într-atât la ei încât să le câştige decizia. În următoarele pagini veţi putea citi cea mai simplă explicaţie, pe înţelesul tuturor a planului de mântuire. Chiar şi copiii ar trebui să fie în stare să înţeleagă ce înseamnă să fii mântuit. Sunt de părere că nu ajunge doar să le spui oamenilor că sunt pierduţi şi trebuie găsiţi, ci trebuie să le arătăm pas cu pas cum să treacă de la moarte la viaţă. Medicul nu le spune pacienţilor că sunt bolnavi şi trebuie să se facă sănătoşi fără să le dea o reţetă de vindecare. În mod asemănător, şi noi trebuie să fim pregătiţi să le oferim un anumit tratament acelora diagnosticaţi cu boala păcatului.

Acum haideţi să ne uităm mai atent la acest prim pas numit Păcatele iertate. Cum se poate obţine iertarea necesară pentru acele păcate care au ajuns să fie obişnuite fiecărui om? Trebuie să înţelegem chiar de la început că există trei condiţii ca să ni se poată ierta păcatele---pocăinţa, mărturisirea şi repararea. Nu le îngăduiţi acestor trei termeni religioşi să vă nedumerească. Vom încerca să-i transpunem într-un limbaj atât de simplu încât toţi să înţeleagă ce înseamnă ei şi cum să împlinească cerinţele lor.

Ce am putea spune despre prima condiţie? Ce reprezintă pocăinţa şi de ce anume trebuie să ne pocăim? Biblia declară, "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Înţelesul acestor cuvinte inspirate este foarte clar. Indiferent de bogăţia noastră, sexul nostru sau poziţia noastră socială, toţi am ales să călcăm legea lui Dumnezeu. Biblia numeşte acest lucru păcat. Nici un efort hotărât din partea omului nu este în stare să biruiască tendinţele moştenite de a face aşa cum vrem noi. Urmările păcatului originar făcut de Adam şi Eva au fost transmise de-a lungul tuturor generaţiilor care s-au succedat, incluzând-o şi pe a noastră. Nereuşita de a corespunde standardului lui Dumnezeu face parte din firea noastră, care l-a marcat pe fiecare membru al familiei omeneşti de la căderea primilor noştri părinţi.

Putem înţelege mai bine cum "toţi au păcătuit" atunci când ne uităm la inocentul copilaş care face o criză atunci când se trece peste voinţa lui. Nu există nici o vârstă în care firea căzută să aibă putere singură să-şi stăpânească viaţa şi să-şi modifice comportamentul. Biblia declară, "Firea pământească ... nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună" (Romani 8:7). Ieremia a făcut următoarea observaţie interesantă: "Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?" (Ieremia 13:23).

Cu alte cuvinte, nici unul dintre noi nu are capacitatea de a-şi schimba această stare de moarte în care am fost azvârliţi. Nu putem să ne ridicăm singuri din mocirlă. Nici măcar cultura, educaţia sau satisfacţiile plăcute ale societăţii nu pot schimba în vreun fel urmările moştenirii noastre păcătoase.

După ce am recunoscut adevărul că noi cedăm îndemnurilor firii noastre cu care ne-am născut şi aceasta ne condamnă pe toţi, suntem mai departe confruntaţi cu urmarea fărădelegilor noastre. Ap.Pavel descrie foarte succint această stare prin următoarele cuvinte: "Plata păcatului este moartea" (Romani 6:23). Prin acest verset şocant, ni se arată înaintea ochilor toată starea noastră groaznică în urâciunea ei. Nu numai că suntem toţi vinovaţi, dar am şi fost cu toţii condamnaţi să murim pentru păcatele noastre. Fiecare membru al familiei omeneşti va trebui să moară şi aceasta ca urmare a neascultării noastre voite.

Oare nu este alarmant să te ştii confruntat cu propria sentinţă de moarte şi să-ţi dai seama că nu există nici un tribunal în tot universul care să nu te declare "nevinovat"? Adevărul este, desigur, că suntem tot atât de vinovaţi ca şi păcatul. Mai mult, pedeapsa este absolut ireversibilă, iar Însuşi Dumnezeu nu poate s-o anuleze fără să-Şi contrazică propriul caracter şi lege.

Oare să existe vreo soluţie la dilema noastră? Cineva s-ar putea să sugereze că soluţia ar fi să mergem înainte şi să plătim pentru vina păcatelor celor comise. Murind pentru păcatele noastre, putem îndreptăţi dreptatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp putem satisface cererile unei legi călcate. Poate că am putea face şi aşa, dar unde am ajunge? Întrucât nu avem nici o putere să înviem singuri din morţi, am fi despărţiţi de viaţă pentru totdeauna, fără vreo speranţă de înviere. Cu siguranţă că acest demers s-ar părea că nu este răspunsul cel mai satisfăcător la problema noastră.

În cele din urmă, va trebui să fim confruntaţi cu adevărul tulburător că datorăm ceva ce nu putem plăti. Suntem datori cu însăşi viaţa noastră din pricina păcatelor noastre şi nu există nici o cale de a le plăti fără să ni se ia chiar existenţa noastră veşnică. Este ca şi cum cineva şi-a făcut cumpărăturile pe o lună doar cu un credit şi nu a avut cum să plătească cei 200 de dolari datoraţi la sfârşitul lunii. Plin de jenă şi ruşine, omul a evitat magazinul căruia îi datora bani. Dar s-a întâmplat că cel mai bun prieten al său a auzit despre problema financiară a bietului om. Imediat, el s-a dus la magazin şi a dat suma întreagă de 200 de dolari ca să-i plătească datoria. Oare n-a făcut el un gest de prietenie şi de iubire minunată? Acum omul nostru nu mai are nici un motiv să-i fie ruşine sau să se simtă vinovat. Datoria i-a fost plătită. Raportul lui este curat. Ce aţi crede despre acest om iertat dacă el ar fi refuzat acest gest deosebit făcut de prietenul său? Oare n-ar însemna o insultă grosolană la adresa aceluia care a făcut un gest atât de generos?

Acum, haideţi să aplicăm acestă povestioară la propriul nostru caz. Şi noi datorăm ceva pe care nu-l putem plăti--chiar viaţa noastră. Dar un Prieten, în persoana Domnului Isus, ne spune: - Îmi asum Eu datoria ta, voi suferi Eu moartea în locul tău şi toate le voi trece în favoarea ta, în contul tău personal. Acestă ofertă se află în spatele tuturor celor trei paşi pe care îi analizăm în experienţa mântuirii. Ea constituie temeiul pe care primim iertarea pentru păcatele noastre. Dar cum se transferă vina, osânda şi sentinţa de moarte de la dvs. şi de la mine şi cum se aşază asupra Domnului Isus, Înlocuitorul nostru divin? Răspunsul la această întrebare ne aduce înapoi la cele trei condiţii prin care facem primul mare pas de a căpăta iertarea. Prima condiţie este Pocăinţa.

Am promis că voi simplifica acest cuvânt lung, teologic. Literal, vrea să însemne să simţim un regret cucernic pentru relele pe care le-am comis. Un astfel de regret adevărat nu este posibil decât atunci când ajungem să recunoaştem pe deplin că singura noastră nădejde se află în moartea Domnului Isus pe cruce în locul nostru. Neajutoraţi, trebuie să ne despărţim de eu şi "să privim la Mielul lui Dumnezeu," care a purtat păcatele lumii. Ce se va întâmpla când Îl vom privi cum a suferit şi a murit pe cruce? Vom înţelege că El a fost sfânt şi nevinovat. Noi am fost cei vinovaţi. Noi ar trebui să stăm atârnaţi pe cruce în locul Său. Ne simţim copleşiţi când ne dăm seama că El S-ar fi supus torturii şi morţii doar pentru un singur suflet, fie că ar fi fost vorba de dvs. sau de mine. Deodată, ni se umplu ochii de lacrimi când ne dăm seama că păcatele noastre I-au provocat moartea pe cruce. Inima I-a fost zdrobită de greutatea apăsătoare a păcatelor care au fost luate de la noi. El suferea de bună voie pedeapsa pe care o meritam noi. Suntem umpluţi de că am comis vreodată chiar acele păcate care acum Îi iau viaţa Fiului lui Dumnezeu. Această durere este pocăinţa.

Trebuie să facem o deosebire clară între durerea lumească şi durerea adevărată, după voia lui Dumnezeu. Uneori copiii spun, "Îmi pare rău" când sunt confruntaţi cu pedeapsa pentru o purtare rea, dar ades ei regretă doar că au fost prinşi. Aceasta nu este pocăinţa adevărată. Când eram la liceu, unul din profesorii mei era şi antrenorul de sport. Era un tip destul de drăguţ, dar nu prea comunica cu noi. Aşa că a fost extraordinar când în mijlocul anului şcolar i-a luat locul o tânără. Noi, toţi băieţii am fost deosebit de încântaţi deoarece această nouă profesoară era foarte drăguţă şi aproape asemănătoare vârstei noastre.

La început, ne băteam pentru a-i câştiga atenţia pe căi care erau destul de distractive pentru toţi. Într-o zi, am rămas după şcoală cu doi prieteni ca să jucăm baschet. Mai târziu, după ce au plecat toţi ceilalţi elevi, ne-am dus în cameră să ne luăm cărţile. Înainte ca să deschidem uşa, am aruncat o privire prin geamul uşii şi am văzut-o pe frumoasa noastră profesoară plângând la catedră. Nimeni nu trebuia să ne spună de ce plângea, deoarece ne-am adus aminte imediat unele din lucrurile pe care le făcusem în timpul orelor. Nici unul dintre noi nu dorise să o supere pe acea profesoară. Ne plăcea foarte mult de ea şi nu ne dădeam seama că îi provocasem atâta durere. Ne-a fost ruşine şi silă de noi în acea zi şi toţi trei am regretat nespus ceea ce făcuserăm. Toţi trei am făcut un legământ în acea zi că nu vom mai face niciodată ceva care s-o supere pe frumoasa noastră profesoară. Într-adevăr, am simţit pocăinţa. Acelaşi principiu li se aplică şi acelora care simt regret pentru durerea care L-a făcut să sufere pe Domnul Isus şi prin harul lui Dumnezeu, se hotărăsc să se întoarcă de la orice I-ar displăcea Lui.

A doua condiţie a iertării se cheamă Mărturisire. Ioan scria, "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9). Sună destul de simplu, dar cu toate acestea, chiar la acest punct, cei mai mulţi oameni se poticnesc şi se rătăcesc. Întrebarea cel mai frecvent pusă este, "Cum ştiu eu că am fost iertat?" Există un singur răspuns corect la această întrebare. Ştim că suntem iertaţi deoarece Dumnezeu a declarat că vom fi iertaţi. Aici intră în funcţie minunatul element al credinţei. Avem toate motivele să ştim că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu a greşit şi că orice declară el se va şi împlini. În orice făgăduinţă din Biblie există o putere de a se împlini singură, de a te zidi în ea.

A fost în stare ologul din naştere să stea în picioare? Nu, îi era cu neputinţă aşa ceva. El era purtat în fiecare zi ca să cerşească în afara templului din Ierusalim, dar Petru i-a poruncit, "În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!" (Fapte 3:6). Să presupunem că omul ar fi rămas pe rogojina lui şi i-ar fi spus lui Petru, "Dar nici nu pot să mă ridic pe picioare, darămite să mai merg sau să alerg. Am fost olog toată viaţa şi n-am nici o putere în picioare ca să-mi duc acest pat." Credeţi că ar mai fi fost vindecat? Nu, el a trebuit să accepte ca adevărat faptul că Isus din Nazaret reuşise să întărească acele încheieturi pentru ca el să fie în stare să se scoale şi să umble. Când a făcut efortul ca şi când picioarele i-ar fi fost normale, ele i-au fost refăcute la normal. "Facă-se după credinţa ta!"

S-ar putea să nu te simţiiertat atunci când ceri iertare, dar făgăduinţa spune clar că eşti iertat. Aşa că nu le mai daţi însemnătate sentimentelor. Credeţi că iertarea are loc deoarece Dumnezeu a declarat aşa. Mulţumiţi-I pentru iertare iar apoi acţionaţi ca şi când aţi primit-o, deoarece aşa şi este. Credinţa dvs. transformă iertarea într-o realitate. Cineva s-ar putea să spună, "Ei bine, eu credeam că unii creştini erau fericiţi ca urmare a faptului că L-au primit pe Isus." Daţi-mi voie să vă asigur că acest sentiment va apărea ca urmare a credinţei şi iertării voastre, dar reţineţi că întotdeauna credinţa trebuie să vină înaintea sentimentului. Pavel a spus corect când a scris, "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos" (Romani 5:1). Închipuiţi-vă pentru o clipă că sentimentul ar veni înaintea credinţei cu privire la iertare. În acest caz, aţi putea fi un necredincios plin de pace sufletească şi plin de veselie şi nu există un astfel de om.

Apropo, care este adevăratul secret din spatele procesului mărturisirii păcatului? De ce este nevoie să-I spunem lui Dumnezeu greşelile şi păcatele noastre? Oare nu le cunoaşte deja fără ca eu să I le reamintesc? Desigur, este adevărat că noi nu-L informăm pe Dumnezeu despre nimic ce nu l-ar fi ştiut deja. Şi nici mărturisirea noastră nu-L schimbă. Dar ea ne schimbă pe noi. Întrebaţi pe oricine a fost destul de curajos ca să ceară iertare. Poate că vă aduceţi aminte de ceva ce a trebuit să îndreptaţi cu privire la cineva în trecut. Poate că aţi repetat vreun zvon exagerat despre acea persoană şi ea a aflat că dvs. sunteţi acela care aţi transmis zvonul. Deşi v-a venit greu, v-aţi luat tot curajul şi aţi bolborosit o scuză. Ce s-a întâmplat imediat? V-aţi simţit ca şi când o mare greutate vi s-a luat de pe umeri. O uşurare extraordinară v-a inundat sufletul. Si cu toate acestea, nu i-aţi spus nimic persoanei pe care ea să nu-l fi cunoscut mai dinainte. Ea era deja perfect conştientă că propriile dvs. cuvinte îi aduseseră atât de multă durere. Dvs. aveaţi nevoie mai mare de acea mărturisire decât persoana care suferise din cauza lor.

Cea de a treia condiţie ca să ni se ierte păcatele este Repararea. Acest cuvânt lung nu înseamnă altceva decât că trebuie să ne străduim să corectăm lucrurile pe care le-am greşit. Desigur că recunoaştem că nu întotdeauna este cu putinţă să ajungi în trecut şi să repari orice rău, orice minciună şi orice faptă necinstită. Mai întâi de toate, nici măcar nu ne putem aduce aminte de toate ocaziile în care am fost vinovaţi de acele lucruri. Probabil că cineva ar putea ajunge la nebunie dacă ar simţi răspunderea pentru o cerere atât de imposibilă. Cu toate acestea, Duhul ne îndeamnă conştiinţa şi ne aduce aminte de lucrurile care se pot îndrepta.

Dacă s-a furat ceva, cu siguranţă că ar trebui restituit. Dacă s-au spus minciuni care i-au dăunat reputaţiei cuiva, ne putem cere iertare şi putem spune adevărul ca să înlăturăm orice stigmat de pe caracterul acelei persoane. Uneori s-ar putea ca închisoarea să fie urmarea dacă s-au comis delicte de furt sau jaf, dar este deosebit de important să ne ocupăm de restituire ori de câte ori există posibilitatea. În cazurile în care nu se poate restitui, cel care doreşte să repare fapta rea se poate încredinţa cu siguranţă meritelor sângelui curăţitor al Domnului Hristos care oferă iertare şi refacere.

Oare ne vine greu să ne aflăm faţă în faţă cu păcatele noastre şi să le corectăm? Evident, probabil că este partea cea mai teribilă din procesul răscumpărării. Asta ar putea explica de ce atât de mulţi au ajuns să dorească să creadă că repararea nu este o cerinţă biblică. Dar oare exact lucrul acesta nu s-ar putea să ne ofere o explicaţie parţială cu privire la faptul că reînoirea spirituală este atât de ştearsă în biserica modernă? Mulţi sunt de părere că ar avea loc o reînviorare extraordinară în bisericile creştine dacă fiecare membru ar repara cu adevărat orice rău cu care a neîndreptăţit pe cineva.

Îndeplinirea celor trei condiţii ale pocăinţei, mărturisirii păcatelor şi restituirii ne aduce asigurarea că a avut loc cel mai lung pas în a deveni un adevărat creştin. Acum păcatele sunt iertate şi nu mai pot împovăra conştiinţa cu vina lor. Aici întâlnim adevăratul răspuns la întrebarea cu privire la transmiterea păcatului asupra Înlocuitorului divin. Când umblăm prin credinţă, crezând că într-adevăr El a stat atârnat pe cruce în locul nostru, are loc un schimb mai mult decât minunat. Pedeapsa de moarte care se afla asupra noastră este îndepărtată chiar în acel moment de la noi şi este aşezată asupra Domnului Isus. Este ca şi când am fi fost cu El pe cruce şi am fi suferit sentinţa cerută şi cu toate acestea, am fost acolo doar prin credinţă. El este Cel care a trăit durerea şi pedeapsa pentru noi, dar deoarece mărturisim că El este Mântuitorul nostru, Se poartă cu noi ca şi când noi înşine am fi murit şi am fi plătit pedeapsa pentru propriile noastre fapte vinovate.

Dar Dumnezeu nu face doar să accepte jertfa ispăşitoare a Fiului Său ca o satisfacere totală a sentinţei de moarte dată fiecărui membru al neamului omenesc, ci El îi atribuie fiecăruia care alege s-o accepte meritul de a trăi o viaţă tot atât de sfântă cum a trăit-o Isus. Cu alte cuvinte, ei nu sunt doar declaraţi "nevinovaţi" ei sunt declaraţi tot atât de drepţi sau de neprihăniţi ca şi Mântuitorul fără de păcat care a trăit aici în trup timp de 33 de ani fără să comită vreun singur păcat. Într-acest fel minunat şi uimitor, se anulează orice grad de fărădelege şi "oricine doreşte" poate să stea în picioare fără să fie condamnat în faţa lui Dumnezeu. Doar credinţa lui a deschis o uşă spre o nouă "poziţie" în relaţia cu Dumnezeu. Această stare se numeşte îndreptăţire şi ea ne oferă iertare pentru orice faptă rea din trecut de care ne-am pocăit, pe care am mărturisit-o şi pe care am părăsit-o. Şi deşi se poate spune că, într-un oarecare sens, moartea Domnului Isus i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu, doar printr-o acceptare personală a jertfei poate cineva să trăiască experienţa "îndreptăţirii prin credinţă."

Oare mântuirea în totalitate să constea doar dintr-o "socoteală" făcută de Dumnezeu? Oare partea noastră este doar să credem că Dumnezeu face totul pentru noi şi apoi să ne aşteptăm să ne ducă pe nori trandafirii în împărăţia cerurilor? Evident că nu. Până acum, am descris acea parte de neprihănire prin credinţă care iese din afara noastră. Ea se numeşte îndreptăţire şi se bazează în totul pe ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Este adevărat că noi nu putem face nimic pentru aceste merite atribuite de a fi neprihăniţi. Nu putem face altceva decât să acceptăm meritele sângelui ispăşitor al Domnului Isus, care dă mărturie că altcineva a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre. Având credinţă în acest Înlocuitor divin, care a murit în locul nostru, dobândim o oarecare "stare" de neprihănire înaintea lui Dumnezeu.

Dar este foarte necesar ca să înţelegem că Dumnezeu nu ne acordă vreo stare ireală numindu-ne neprihăniţi când de fapt nu suntem. Neprihănirea prin credinţă reprezintă mai mult decât o "stare" sau "socotire." Dumnezeu nu doar ne atribuie neprihănirea prin îndreptăţire ca să se ocupe de păcatele noastre trecute, dar El ne şi împărtăşeşte neprihănirea prin sfinţire ca să ne ferească de păcate viitoare. Cu alte cuvinte, există o "stare" de neprihănire înaintea lui Dumnezeu ca şi o "poziţie" de a fi neprihănit. Vom spune mai multe despre aceste două aspecte ale neprihănirii prin credinţă când vom ajunge la următorul capitol. Totuşi, reţineţi, că fie că este atribuită ori împărtăşită, orice neprihănire adevărată îşi are originea la Dumnezeu şi rămâne în noi atâta timp cât Hristos rămâne în noi prin credinţă.

Acum suntem pregătiţi să discutăm cel de-al doilea mare pas în această călătorie palpitantă de la pământ la cer şi ea este foarte strâns legată de schimbul de credinţă pe care l-am tratat. Acea clipă de acceptare nu face doar să aducă o schimbare obiectivă de stare înaintea lui Dumnezeu, ci şi produce o transformare extraordinară în inima şi mintea credinciosului. Domnul Isus S-a referit la această experienţă spectaculară ca la "naşterea din Duh." Necesitatea ei s-a descoperit în cuvintele Mântuitorului care îi aduc un îndemn urgent lui Nicodem, "Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3:3).

Nu există nici o cale cu putinţă pe care să analizăm sau să diagnosticăm această schimbare minunată, şi deseori instantanee, care însoţeşte acest act de credinţă. S-ar părea că apostolul Ioan o exprimă cât se poate de simplu, "Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:12). Dar chiar dacă nu putem să înţelegem această taină, îi putem vedea urmările destul de clar. Pavel o descrie prin aceste cuvinte, "Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucurile s-au făcut noi" (2 Corinteni 5:17).

Asemenea unei adieri uşoare a vântului, pe care nu-l vedem, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pătrunde în viaţă ca să înlocuiască lucrurile fireşti cu exact opusul lor. Deşi firea omenească decăzută nu este îndepărtată de naşterea din nou, mintea firească este înlocuită cu o minte duhovnicească ce are puterea de a supune toate dorinţele şi patimile care ar putea să se nască din acea fire decăzută. Această lucrare progresivă de cucerire a eului şi de supunere permanentă a voinţei lui Hristos ne conduce la cel de-al treilea pas uriaş în pelerinajul nostru către ceruri. Îl numim sfinţire.

Iarăşi când reducem acest cuvânt lung cu rezonanţă teologică la sensul lui elementar, dispare orice confuzie. Înseamnă pur şi simplu o ascultare plină de iubire faţă de toată voia descoperită de Dumnezeu. Cuvântul "plină de iubire" face deosebire între acele fapte de ascultare, de conformare legalistă a acelora care s-ar putea să încerce să-şi câştige mântuirea printr-o simplă ţinere a legii. Unii teologi cu vederi liberale pun semnul egal între ascultare şi legalism. Ei ignoră deosebirea dintre o slujire din inimă şi o slujire din raţiune. Una este demonstrarea cea mai fină a adevăratei religii, iar cealaltă apare ca cea mai periculoasă imitaţie. Cineva a sugerat că milioane vor pierde cerul doar pentru 45 de cm-distanţa de la cap la inimă. Să păstrezi legea lui Dumnezeu ca să împlineşti o cerinţă legală pentru mântuire reprezintă abordarea cu capul, mentală, dar adevărata ascultare din inimă este o revărsare spontană a unei legături personale, de iubire faţă de Domnul Hristos. Când vorbim aici despre sfinţire, ne referim doar la abordarea din inimă.

Au existat multe discuţii cu privire la modul în care se leagă îndreptăţirea de sfinţire, aşa că haideţi să o lămurim prin câteva observaţii simple. Avem nevoie de amândouă experienţele ca să fim gata pentru cer. Îndreptăţirea ne atribuie biruinţa desăvârşită a Domnului Isus ca să ne acopere păcatele trecute, iar sfinţirea ne împărtăşeşte puterea biruitoare a lui Isus spre a ne feri de a nu mai comite alte păcate. Nu o putem avea pe una fără să o avem pe cealaltă. Oricine exercită adevărata credinţă este îndreptăţit. Toţi cei care sunt cu adevărat îndreptăţiţi, s-au convertit sau au fost transformaţi într-o făptură nouă, iar toţi cei care au trăit naşterea din nou vor umbla în ascultare din iubire. Nu există îndreptăţire fără sfinţire şi nu există sfinţire fără îndreptăţire. Este foarte important să reţinem că îndreptăţirea, ca primă abordare a lui Dumnezeu, se acordă gratuit şi nu se oferă avându-se în vedere faptele noastre bune. Acest principiu biblic îi cere celui credincios să primească darul îndreptăţirii înainte ca să fie posibilă ascultarea sfinţită. Atunci, conformarea faţă de lege este recunoscută ca fiind urmarea legăturii cu Mântuitorul după naşterea din nou.

După cum v-aţi dat seama probabil până acum, există mulţi creştini cu numele care consideră că pasul trei este opţional în experienţa mântuirii, dar ne este cu neputinţă să ajungem la o astfel de concluzie, numai dacă voit ignorăm multe declaraţii clare din Scriptură. Biblia ne spune, "Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice" (Evrei 5:9). Într-adevăr, ascultarea este una dintre cerinţele spirituale pentru a intra în împărăţie. Ioan declara că, "nimic întinat nu va intra în ea" (Apocalipsa 21:27).

Desigur că păcatul este singurul lucru care întinează în ochii lui Dumnezeu şi exclude cu precădere posibilitatea de a intra pe porţile paradisului. În Biblie, păcatul se defineşte ca fiind călcarea legii. Asta înseamnă că în cer nu vor fi hoţi, criminali, desfrânaţi, etc. Oare ne speriem când auzim că trebuie să îndepărtăm cu orice chip păcatul voit ca să fim mântuiţi? Ei bine, nu declarăm aici că faptele bune de ascultare reprezintă motivul acceptării noastre de către Domnul Isus, dar ele trebuie să însoţească neapărat darul acordat fără plată tuturor acelora care cred.

Nimeni din cei care au primit acest dar nu se va descuraja de cerinţa de a nu mai încălca deliberat voia descoperită a lui Dumnezeu. Inimile convertite de-abia aşteaptă să-I facă pe plac Aceluia pe care Îl iubesc cel mai mult. Se bucură să umble în ascultare deoarece legea lui Dumnezeu a fost scrisă în inima şi în mintea lor.

De ce le vine mai uşor celor mai mulţi creştini să facă primii doi paşi din cei trei de care ne-am ocupat până acum? Oare pentru că iertarea şi convertirea se împlinesc în mare măsură în favoarea noastră şi în noi de către puterea lui Dumnezeu ca răspuns doar la credinţa noastră, în timp ce sfinţirea cere un efort puternic pe lângă credinţa noastră? S-ar putea să fie acesta răspunsul. Din acest motiv, aş dori să vă prezint, în următoarele paragrafe, cel mai mare secret pe care l-am aflat vreodată în legătură cu trăirea vieţii de creştin. Cum poate cineva să reuşească să se rupă de păcatele care sunt adânc înrădăcinate într-o patimă puternică fizică sau psihică? Ce am putea spune despre fumat, alcoolism sau droguri?

Biruinţa deplină asupra păcatului ni se promite de-a lungul a zeci de texte din Biblie, dar patru din ele vor fi de ajuns ca să îi aducă izbăvire fiecăruia dintre cei care le vor cere prin credinţă. Îmi daţi voie să vă vorbesc personal cu privire la problema care vă macină, păcatul pe care n-aţi reuşit să-l biruiţi? Paşii simpli şi practici pe care tocmai îi veţi afla s-ar putea să vă aducă eliberarea în viitor. Fie ca nimic să nu vă distragă de la această formulă biblică, cu care garantat veţi rupe orice lanţ sau obicei din viaţa dvs. de care doriţi să scăpaţi.

Primul text conţine un principiu deosebit de important cu privire la biruinţa asupra păcatului. "Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Corinteni 15:57). Facă Domnul ca acest adevăr glorios să pună stăpânire pe mintea dvs. Biruinţa este un dar! Nu o putem câştiga sau merita. Şi nici nu se acordă ca răsplată pentru strădanii deosebite. Ea li se acordă gratuit acelora care o cer aşa cum trebuie. Dar, s-ar putea să întrebaţi, cum trebuie să-I cerem lui Dumnezeu acest dar? Răspunsul se află într-un singur cuvânt--credinţă. Domnul Isus a spus: "Facă-ţi-se după credinţa ta!" Tot ceea ce promite Biblia este al nostru dacă cerem, dar trebuie să credem ca să primim.

Acum, haideţi să ilustrăm acest principiu trecând la cel de-al doilea text. "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!" (Matei 7:11). Remarcaţi că acest verset mai vorbeşte şi despre cererea darurilor, iar textul anterior ne-a spus că darul este "biruinţa" asupra păcatului. Din aceste cuvinte ale Domnului Isus, aflăm că Tatăl Său este mai dornic să ne dea "lucrurile bune" pe care I le cerem decât suntem noi în a ne hrăni copiii atunci când le este foame!

Următoarea întrebare: "Oare biruinţa este un lucru bun de cerut?" Desigur, iar biruinţa este şi ea un "dar" aşa cum ni s-a spus în 1 Corinteni 15:57. Şi bazându-ne pe autoritatea propriilor cuvinte ale Domnului Isus, dacă vom cere acest dar bun, Dumnezeu ni-l va da mai generos decât şi-ar hrăni copiii nişte părinţi iubitori. Apropo, nici nu este nevoie să mai rostim cuvintele "dacă este voia Ta" în această rugăciune, deoarece Biblia ne-a asigurat deja că este voia Lui să ne elibereze din orice păcat. Dacă am cere vreun dar material, cum ar fi vindecare sau un serviciu mai bun, fără îndoială că ar trebui să includem şi această expresie în rugăciunea noastră.

Acum suntem pregătiţi să facem o remarcă. Indiferent pe care dar de biruinţă îl cereţi, el vă va fi acordat imediat. Dacă nu credeţi aceasta din toată inima, atunci nu mergeţi mai departe cu acest plan. Dacă cu putere credeţi că biruinţa este a dvs. în clipa în care o cereţi, atunci aşezaţi-vă pe genunchi şi cereţi-I-o chiar acum, amintind păcatul pe nume. Când vă veţi ridica de pe genunchi, nu veţi simţi că s-a schimbat ceva, dar sentimentele dvs. nu joacă nici un rol aici. Un lucru minunat a avut loc. În clipa în care v-aţi rugat, Dumnezeu a aşezat în viaţa dvs. o rezervă mare de putere. Această putere reprezintă biruinţa asupra păcatului dvs.! Acum o aveţi!

S-ar putea ca unii să întrebe "Cum ştiu eu că mi s-a dat biruinţa?" Pur şi simplu pentru că Dumnezeu a promis că o dă atunci când I-o ceri. În unele cazuri Dumnezeu chiar îndepărtează gustul sau dorinţa după păcat, dar nu întotdeauna procedează astfel. S-ar putea ca pofta să rămână puternică la majoritatea acelora care caută izbăvire, dar ei încă mai au puterea de la Dumnezeu de a nu mai ceda niciodată acelei dorinţe puternice. Secretul este să accepţi fără să pui la îndoială că ceea ce Dumnezeu a promis chiar a avut loc.

Vă mai amintiţi cum a umblat Petru pe apă? Domnul Isus l-a asigurat că poate să umble, aşa că marele pescar a ieşit din barcă şi a început să realizeze imposibilul. Nimeni nu poate să umble pe apă, dar Petru a umblat--pentru un timp. Cât a umblat? Biblia ne spune că vântul şi valurile s-au înteţit şi lui i s-a făcut frică. De ce anume i-a fost frică? Desigur, să nu se scufunde şi să nu se înece. Dar oare asta nu pune la îndoială cuvântul Domnului Isus? Învăţătorul îi spusese lui Petru că poate să vină la El.

Pavel scria: "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat" (Romani 6:11). Acestea sunt cele mai importante cuvinte pentru cei care urmează planul credinţei pentru a birui. Cuvântul "socotiţi-vă" înseamnă să consideraţi că este deja împlinit. Nu trebuie să existe nici o rezervă în a considera păcatul drept "mort" pe temeiul făgăduinţei lui Dumnezeu. La acest punct, ispita noastră cea mai mare este de a ne gândi la multele ocazii în care am încercat şi n-am reuşit să scoatem acel păcat din viaţa noastră. Satana ne va ataca credinţa, sugerându-ne că nu vom putea trăi fără să facem acel anume păcat şi că suntem mult prea slabi ca să renunţăm. Încercarea noastră cea mai mare va fi să înăbuşim acele voci ale firii noastre şi să privim cu toată voinţa şi să ne agăţăm de acest plan făcut de Dumnezeu de a ne oferi biruinţa totală în dar.

Ultimul text care pretinde eliberarea se află în Romani 13:14 "Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi să nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele." Acest text aşază piatra de temelie în planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a dărui biruinţa. Cum ar putea un mort să mai facă planuri să păcătuiască? Dacă aţi ştii că mâine dimineaţă aţi muri, v-aţi mai face planuri pentru mâine după-amiază? Dacă vă "socotiţi mort" faţă de orice păcat prin puterea Cuvântului, ar însemna o contrazicere a firii ca să acţionezi ca şi când păcatul ar mai domni. Ar mai însemna şi o tăgăduire a făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă El declară că ai biruinţa, să crezi că o şi ai!

Acum avem în faţa noastră schema simplă a mântuirii aşa cum este descrisă în Biblie. Cei trei mari paşi sunt Păcatele iertate, Naşterea din nou, şi Ascultarea. Orice copil, tânăr sau adult poate să facă aceşti paşi chiar acum şi să treacă din moarte la viaţă. Nu este nimic tainic în a veni la Isus ca să fii mântuit. Păcatele sunt iertate dacă se împlinesc cele trei condiţii oferite de Biblie--pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi repararea. Am redus aceste cuvinte lungi la o ecuaţie pe care s-o poată înţelege şi cei mai simpli dintre oameni.

Am arătat că cel de-al doilea mare pas spre Hristos este experienţa naşterii din nou. Această schimbare profundă are loc atunci când cineva Îl primeşte pe Domnul Isus ca Înlocuitor personal şi Mântuitor. Deseori se întâmplă împreună cu îndreptăţirea atribuită care se acordă atunci când păcatele sunt mărturisite. Legătura care urmează de aici este o legătură de iubire, însoţită de ascultare, care împlineşte ultimul pas în procesul de a deveni creştin.

Dacă n-ai intrat încă în această relaţie de bucurie cu Domnul Isus Hristos, nu ezita să faci chiar acum cei trei paşi. Şi dacă mai ai vreo nelămurire despre cum sau ce să faci, uită tot protocolul sau procedurile complicate şi spune-I Domnului exact ceea ce doreşti şi ceea ce simţi. El este lângă tine gata să te conducă în cea mai satisfăcătoare experienţă din câte ţi-ai închipuit vreodată.