Dintre toate întrebările religioase pe care şi le-ar putea pune un căutător sincer după adevăr în epoca modernă, cu siguranţă că aceasta este cea mai frecvent pusă şi totodată cea mai frustrantă. Glasuri care intră în conflict declară din fiecare parte că ele au răspunsul. Denominaţiuni, secte şi culte pretind cu ardoare că ele sunt biserica adevărata, bazându-se pe interpretări singulare ale unor texte din Biblie. Creştinul de astăzi este atât de marcat de aceste pretenţii exagerate încât mulţi nici nu mai cred că s-ar putea să existe vreo "biserică adevărată". Alţii au pus la îndoială criteriile după care ar putea fi testată vreo biserică şi considerată "mai aproape de adevăr" decât alta.
Este foarte important să recunoaştem că nici o biserică nu se poate dovedi ca fiind superioară deoarece membrii ai sunt fără păcat. Oamenii sunt oameni şi toţi sunt supuşi aceloraşi slăbiciuni ale firii omeneşti. Cu toate acestea, este tot atât de adevărat că fiecare creştin are acces la aceeaşi putere nemărginită a lui Dumnezeu pentru a-şi birui aceste slăbiciuni. Aşa că orice biserică de astăzi este alcătuită neapărat din oameni care se află la nivele diferite de sfinţire personală. Grâul şi neghina se vor afla împreună şi nici o biserică nu va fi alcătuită întru totul doar din oameni perfecţi.
Dar rămâne întrebarea: Există vreo cale sănătoasă de a identifica biserica ce se află cel mai aproape de principiile adevărului biblic? Unii sunt de părere că numele distinct al organizaţiei o pune deja deoparte ca fiind cea bună. Evident, acesta nu poate să fie un test exact, deoarece alegerea unui nume nu descoperă nimic în legătură cu natura spirituală a acelei biserici. Astfel de pretenţii superficiale nu fac decât să-i descurajeze pe căutătorii sinceri ai adevărului.
Trebuie să fie evident pentru toată lumea că dacă Dumnezeu are o biserică anume în lumea de astăzi, cu siguranţă că o va descoperi clar şi explicit în Cuvântul Său cel sfânt. Adevărul probabil că este învăşmântat în cuvinte care să facă apel la logica omenească şi trebuie să constea din mai mult decât nişte generalităţi vagi sau doar insinuări.
N-aş dori să fac vreo declaraţie în legătură cu ceea ce veţi citi, deşi ştiu bine că lucrul acesta vă va revoluţiona viaţa. Nu citiţi în fugă sau cu uşurinţă materialul care urmează. Vă rog doar să-l citiţi cu rugăciune şi cu o minte deschisă. Apoi judecaţi-l pe baza textelor din Scriptură şi a propriilor dvs. convingeri spirituale. Dacă este adevăr, Duhul Sfânt vă va călăuzi ca să-l recunoaşteţi cu bucurie. Personal, cred că veţi găsi această experienţă ca fiind cea mai palpitantă aventură pe care aţi avut-o vreodată cu Cuvântul lui Dumnezeu.
În căutarea noastră după adevăr ne vom opri asupra capitolului doisprezece din Apocalipsa. Timpul şi spaţiul limitat nu ne permit un studiu exhaustiv, dar vom acorda prioritate la două principii --exactitate şi simplitate. Peste o mie două sute de ani de istorie trebuie trataţi foarte succint pe când vom urma istoria palpitantă a adevăratei biserici până la surprinzătorul ei punct culminant. Alte dovezi care să confirme partea istorică a profeţiei se pot găsi în cartea mea intitulată "Fiara, Balaurul şi Femeia."
Ni se prezintă aici unul din cele mai familiare simboluri din Biblie. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, Dumnezeu Îşi înfăţişează poporul drept o femeie. Ca mire, El este căsătorit cu biserica. Ap.Pavel le scria corintenilor: "V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată." (2 Corinteni 11:2).
De-a lungul întregii Biblii putem urmări acest simbol. În Vechiul Testament, Dumnezeu declara: "Pe frumoasa şi subţirica fiică a Sionului, o nimicesc!" (Ieremia 6:2). Şi iarăşi "zic Sionului: 'Tu eşti poporul Meu!'" (Isaia 51:16). Biserica este numită Sion, iar Dumnezeu o compară cu o femeie frumoasă. În Vechiul Testament, Israelul era poporul ales deseori zugrăvit ca fiind căsătorit cu Dumnezeu. În Noul Testament, adevăratul Israel al lui Dumnezeu nu mai este o anume naţiune, ci o biserică alcătuită din evrei şi neamuri, care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor al lor. Prin urmare, femeia din Apocalipsa 12 luminează tabloul istoriei bisericii din timpul Domnului Hristos. Veşmântul de lumină solară simbolizează minunatul nou legământ al harului, iar cele douăsprezece stele îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli. Luna de sub picioarele ei indică slava vechiului legământ ce se şterge în prezenţa adevăratului Miel al lui Dumnezeu.
Acum începe partea palpitantă! Vom urmări desfăşurarea viitorului acelei biserici adevărate a Domnului nostru Isus. Următoarele versete deliniază viu drumul adevărului de-a lungul veacurilor. Dorim să ştim unde se poate găsi acea femeie ASTĂZI! Nu pierdeţi nici un pas al profeţiei de când vom trasa vicisitudinile adevăratei biserici până în zilele de astăzi!
Primul lucru pe care îl descoperim este că femeia este gata să dea naştere unui copil. "Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete... Balaurul a stat înaintea femeii care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul lui de domnie." (Apocalipsa 12:2-5).
Cine este acest copil de parte bărbătească care urma să cârmuiască toate neamurile şi care urma să fie răpit la cer? O singură persoană Se potriveşte acestei descreri -- Isus Hristos. Dar pe cine îl reprezintă balaurul, care a încercat să-L omoare pe Hristos chiar la naşterea Lui? Irod, reprezentantul Romei, a fost acela care a dat ordinul ca toţi până la doi ani să fie omorâţi. De obicei, balaurul este folosit ca un simbol pentru Satana, dar în acest caz, diavolul a lucrat atât de aproape cu puterea romană ca să-L omoare pe Isus încât balaurul simbolizează de asemenea Roma.
Cum a reuşit Isus să scape de decretul diabolic dat de Irod? Iosif şi Maria au fost avertizaţi de pericol printr-un vis şi au fugit în Egipt cu micuţul. Mai târziu, după moartea tiranului, s-au întors şi s-au stabilit în oraşul Nazaret. Deşi planul său iniţial de a-L omorî pe Isus a fost dejucat, Satana nu şi-a abandonat scopul. În repetate rânduri, a căutat să-I ia viaţa lui Isus şi în cele din urmă, a reuşit să-L aducă la acea batjocură de judecată unde Isus a fost torturat, răstignit şi îngropat. Dar mormântul n-a reuşit să-L ţină pe Fiul lui Dumnezeu, aşa că a treia zi, a ieşit din el. Mai târziu, S-a înălţat la Tatăl Său din ceruri.
Aceste cuvinte ne dau doar o slabă imagine a grozavei violenţe care a izbucnit împotriva bisericii apostolice. Practic toţi primii ucenici şi conducători ai bisericii au fost martirizaţi pentru credinţa lor. Împăraţi păgâni plini de cruzime şi-au transformat arenele de sport şi coliseumurile în teatre ale morţii pentru aceia care urmau adevărata evanghelie. Curând Roma păgână cedă în favoarea Romei papale, iar persecuţiile continuară cu o forţă şi mai mare. Milioane au murit din pricina teribilei inchiziţii, care căuta să şteargă orice împotrivire faţă de sistemul papal. Istoricii estimează că în timpul Evului Mediu şi-au dat viaţa peste cincizeci de milioane de oameni decât să cedeze la credinţa lor protestantă. Dar să urmărim istoria tragică în schiţa noastră profetică. Apocalipsa 12:14 ne spune ce a făcut adevărata biserică atunci când presiunea persecuţiei a ajuns la culme: "Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui."
Ca să scape de moarte, refugiaţii credincioşi protestanţi au fugit înapoi în munţii şi văile Alpilor, ţinând la adevărata învăţătură dată de Isus. S-ar mai putea scrie o altă carte a Faptelor despre eroismul valdenzilor, hughenoţilor şi albigenzilor, care au refuzat să-şi tăgăduiască credinţa în timpul acelor secole de împotrivire feroce. Dumnezeu a luptat pentru ei şi uneori oastele urmăritoare ale Romei au fost oprite de avalanşe misterioase şi de căderi de stânci. Alteori, izvoarele munţilor au fost înroşite de sângele acelor credincioşi care şi-au sigilat cu viaţa consacrarea faţă de adevăr. Profeţia din Apocalipsa ne oferă un tablou simbolic despre încercările disperate de a şterge acea minoritate de creştini, care acum se ascundeau ca să poată supravieţui: "Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul." (Apocalipsa 12:15). Cât timp trebuia să rămână adevărata biserică în pustie? Profeţia declară că va fi pentru "o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi." Ce mister! Ce vrea să spună această descriere ciudată legată de timp? Când se va sfârşi? Răspunsul se găseşte în versetul 6: "Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile."
Acum începe să se lumineze tabloul. Un verset spune că femeia a fost în pustie timp de 1260 de zile, iar alt verset declară că a fost acolo "o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi." Aceste două perioade sunt egale. Asta înseamnă că o "vreme" trebuie să fie un an în simbolismul profetic, "vremi" reprezintă doi ani, iar "jumătatea unei vremi" este jumătatea unui an. Când adunăm unu, doi şi jumătate, vin trei ani şi jumătate. Şi asta este egal cu exact 1260 de zile, folosindu-ne de metoda de socotire a Bibliei de 30 de zile a unei luni.
Trebuie să mai luăm în considerare aici încă un principiu de interpretare profetică. În simbolismul profeţiilor biblice, o zi reprezintă întotdeauna un an. Veţi găsi cheia pentru acest principiu în Ezechiel 4:6: "Îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Este stabilit şi în altă parte prin aceste cuvinte: ". . .patruzeci de zile ... adică un an de fiecare zi." (Numeri 14:34).
Vă rog să observaţi că se aplică doar simbolismului profeţiei şi nu li se poate aplica altor părţi din Scriptură. O zi se foloseşte pentru un andoar în cadrul unui context evident profetic. Asta o aşează pe femeie în pustiu pentru toată perioada de 1260 de ani literali.
Deci, concluzia noastră trebuie să fie că adevărata biserică nu putea să apară în lume până nu se sfârşeau cei 1260 de ani. I s-a întâmplat aşa ceva adevăratului popor al lui Dumnezeu? Cât timp a continuat să înăbuşe puterea papală adevăratele învăţături prin exercitarea autorităţii ei politico-religioase?
Iată un punct fascinant al istoriei. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care acorda supremaţie spirituală absolută bisericii Romei. Treptat, această tiranie religioasă s-a unit cu puterile civile până ce în cele din urmă regii au fost siliţi să ceară voie de la papa înainte ca să înceapă să conducă. Această autoritate a rămas în putere până în anul 1798 când Europa a fost zguduită de Revoluţia Franceză. În răscoalele ţăranilor asupriţi de către clerul privilegiat, papa a fost luat prizonier în 1798. Averile papale au fost confiscate, iar guvernul -Directoratul francez a decretat că nu va mai fi nici un episcop al Romei. Dominaţia asupritoare a papalităţii s-a sfârşit exact la 1260 de ani după ce a început în anul 538 d.Hr.
Acum suntem aduşi în faţa unei descrieri reale a femeii aşa cum urma să apară înaintea lumii cu puţin timp după anul 1798: "Şi balaurul mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos." (Apocalipsa 12:17).
Acest text este unul din cele mai importante care se găsesc în întreaga Biblie. Nicăieri nu se găseşte o descriere mai concisă a rămăşiţei ultimelor zile a credinţei apostolice de la început aşa cum s-a păstrat de-a lungul veacurilor. Aflăm aici o definiţie prin cuvinte a adevăratei biserici din zilele de astăzi. Este atât de importantă încât vom analiza fiecare cuvânt ca să extragem înţelesul deplin. Dacă se poate descoperi adevărata biserică în Biblie, atunci acesta este versetul care o descoperă de tot.
"ŞI BALAURUL . . ." Cine este balaurul? Nu încape nici o îndoială cu privire la această întrebare. În Apocalipsa 12:9 balaurul este numit "Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume."
"MÂNIAT . . ." Ce vrea să spună? În engleza veche "mâniat" însemna "supărat." Înseamnă pur şi simplu că Satana era supărat. Pe cine era supărat? "SUPĂRAT PE FEMEIE . . ." Cine era femeia? Am aflat deja că ea este adevărata biserică apostolică, care reprezintă marile învăţături date de Domnul Isus la început. "S-A DUS SĂ FACĂ RĂZBOI CU RĂMĂŞIŢA SEMINŢEI EI . . ." Aici ne apare un cuvânt nou în tablou. Satana va lupta împotriva RĂMĂŞIŢEI adevăratei biserici. Ce înseamnă o rămăşiţă? Înseamnă ultima bucată dintr-o stofă. Este exact ca şi prima bucată care a ieşit din cuponul de stofă, dar întâmplător a ajuns chiar la capăt şi de obicei este o bucată mică.
Ce ne spune asta despre rămăşiţa femeii? Este ultima parte din adevărata biserică, chiar la sfârşitul timpului, care va susţine exact aceleaşi învăţături pe care le-a susţinut prima biserică apostolică. Dar haideţi să citim mai departe. "CARE PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU . . ." La ce porunci s-o fi referind textul? El desemnează măreaţa lege morală scrisă de degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră. Cele Zece Porunci reflectă caracterul lui Dumnezeu, Îi descoperă voia în faţa tuturor fiinţelor create de El şi alcătuiesc temelia întregii moralităţi şi a adevăratei închinări.
Ne confruntăm aici cu cel de-al doilea semn de identificare a adevăratei biserici, care ne stârneşte interesul. Nu că doar trebuie să apară după anul 1798, dar bazându-ne pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, va trebui să ţină TOATE cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Acum, haideţi să terminăm de citit aceste verset fantastic. "ŞI ŢIN MĂRTURIA LUI ISUS HRISTOS." Iată o altă caracteristică a adevăratei rămăşiţe. Această biserică din ultimile zile nu doar va apărea după 1798 şi va ţine Cele Zece Porunci, dar va avea şi mărturia lui Isus. Dar ce reprezintă mărturia lui Isus? Este o expresie nefamiliară şi ne trebuie mai mult decât o înţelepciune omenească spre a-i descoperi sensul.
Observaţi cum Biblia defineşte anume această expresie pentru noi. Dacă acest text conţine într-adevăr inima întregului adevăr pentru noi, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să clarifice fiecare parte din el. Definiţia este oferită de cuvântul unui înger trimis din ceruri ca să i-l explice lui Ioan. "Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei.") (Apocalipsa 19:10).
Asta este! Ştim acum fără nici o umbră de îndoială că mărturia lui Isus este DUHUL PROOROCIEI. Iar aceste este al treilea mare semn de identificare a adevăratei biserici din ultimile zile!
Daţi-mi voie să vă întreb ceva: Vă simţiţi cumva emoţionaţi când aceste declaraţii biblice pun punctul pe i pe secretul cel mai căutat din Cuvântul lui Dumnezeu? Ne apropiem din ce în ce mai mult de identificarea poporului deosebit al lui Dumnezeu din zilele noastre şi de solia lor deosebită. Şi o facem îngăduindu-i Bibliei să ni-l identifice. Nu am creat nici măcar una din aceste trei caracteristici definitorii. Nimeni n-ar putea să afirme sincer că ele nu i se aplică bisericii Domnului Isus Hristos din timpul sfârşitului. Această biserică a rămăşiţei va trebui să aibă toate cele trei din aceste semne de identificare biblică:
Ultimul semn al venirii Domnului Hristos va fi o vestire mondială a "evangheliei împărăţiei." După asta, va veni sfârşitul. Urmăriţi-mă atent. Ioan Vizionarul de fapt a văzut în viziune împlinirea cuvintelor Domnului Hristos. El a scris: "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare . . ." (Apocalipsa 14:6, 7).
Următoarele versete descriu clar din ce constă această ultimă vestire specială a evangheliei. Apoi imediat Ioan a spus: "Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat." (Apocalipsa 14:14-16).
Aţi prins ideea? Sfârşitul va veni de îndată ce această solie anume a "evangheliei" va ajunge la orice naţiune de pe pământ. Domnul Isus a declarat acelaşi lucru: "evanghelia aceasta . . . va fi propovăduită în toată lumea . . . apoi va veni sfârşitul." Vă sugerez că oricare ar fi solia aceasta, probabil că este cea mai urgentă şi cea mai irezistibilă pe care au auzit-o vreodată urechile oamenilor. Atât Ioan cât şi Domnul Isus dau mărturie că atunci când se va împlini va aduce cu sine împărăţia proslăvită a lui Hristos.
Am putea şti ce va conţine acea avertizare finală? Ioan a scris-o atât de simplu ca nimeni să nu se îndoiască. "El zicea cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui" (Apocalipsa 14:7). Observaţi că o parte din acest ultim apel al lui Dumnezeu va anunţa că a început deja judecata. "A VENIT" nu "va veni." Trebuie să căutăm şi să dăm ascultare vestirii unei astfel de solii de judecată preadventă adresată tuturor neamurilor pământului.
Următoarea parte a soliei primului înger este aceasta: "şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor" (Apocalipsa 14:7). Vă sună familiar? Ar trebui să vă sune, deoarece este citat aproape cuvânt cu cuvânt din porunca a patra a decalogului, care indică clar că Sabatul va face parte din vestirea "evangheliei" care trebuie să ajungă la toată lumea chiar înainte de timpul sfârşitului. Dar cum ne închinăm lui Dumnezeu ca şi unui Creator? Chiar în inima Celor Zece Porunci Dumnezeu ne-a scris răspunsul: "Căci în şase zile a făcut DOMNUL cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Exodul 20:11).
Adevărata închinare izvorăşte dintr-o recunoaştere a puterii creatoare şi a autorităţii lui Dumnezeu, iar Sabatul reprezintă semnul stabilit chiar de Dumnezeu că El este Creatorul tuturor lucrurilor. De-a lungul Bibliei, de nenumărate ori Dumnezeu pretinde închinare DEOARECE El a creat toate lucrurile. "Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, CĂCI TU AI FĂCUT TOATE LUCRURILE." (Apocalipsa 4:11).
De multe ori, Dumnezeu i-a ridiculizat pe zeii falşi deoarece ei nu erau în stare să creeze. "Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ . . . Dar El a făcut pământul prin puterea Lui" (Ieremia 10:11, 12). "Singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit . . . 'Eu sunt Domnul şi nu este altul!" (Isaia 45:18).
Sabatul a fost instituit de Dumnezeu ca un semn măreţ de aducere aminte a autorităţii Sale de suveran ca fiind singurul Dumnezeu căruia să I ne închinăm. Creatorul a pus în mişcare ciclul săptămânii de şapte zile pentru a scoate în evidenţă adevăraul Sabat, pentru ca lumea să nu mai aibă nici o scuză la cine să se închine şi când. Astfel, solia primul înger îi chema pe oameni să I Se închine "Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor" --o chemare la păzirea adevăratului Sabat.
Soliile celui de-al doilea şi celui de-al treilea înger descrise de Ioan se pot rezuma în scurt cam aşa: "A căzut Babilonul! . . . Dacă se închină cineva fiarei . . . şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu" (Apocalipsa 14:8-10). Contrar părerii multora, această vestire îndrăzneaţă şi simplă a soliei despre fiară este inclusă în evnaghelia cea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar avertismentele împotriva semnului fiarei se vor vestite oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. ATUNCI VA VENI SFÂRŞITUL!
Suntem acum pregătiţi să adăugăm o a patra caracteristică listei celorlalte trei. Cu siguranţă că adevărata biserică a rămăşiţei din timpul ultimelor zile va fi folosită de Dumnezeu pentru a le duce ultima Sa solie de avertizare tuturor locuitorilor de pe această planetă. Această solie va include (a) a sosit ceasul judecăţii, (b) închinarea la adevăratul Sabat, (c) căderea Babilonului spiritual şi (d) semnul fiarei.
Aceasta completează desfăşurarea uimitoare a caracteristicilor specifice a adevăratei biserici din zilele noastre:
Mai întâi de toate, nu putea să se ridice înainte de 1798. Asta le elimină pe majoritatea marilor biserici protestante populare din lume. Practic toate s-au format înainte de 1798. În al doilea rând, urma să fie o biserică păstrătoare a tuturor celor Zece Porunci. La prima vedere, s-ar părea că este un test destul de slab definitoriu pentru ca să descoperi care biserică are dreptate. Desigur că toate învaţă şi practică ascultarea de marea lege morală a lui Dumnezeu -- o fi aşa? Adevărul este că foarte puţine denominaţiuni pretind că păzesc toate cele Zece Porunci. Majoritatea recunosc că nu păzesc Sabatul zilei a şaptea cerut de porunca a patra. Ele păzesc prima zi a săptămânii în locul Sabatului.
Ca să compenseze călcarea Sabatului zilei a şaptea, ei l-au înlocuit cu o altă zi--prima zi a săptămânii--în locul celei pe care a poruncit-o Dumnezeu.
Cum justifică ei o manipulare atât de răutăcioasă a Legii morale a lui Dumnezeu? Situaţia este uimitoare, indiferent din ce unghi am privi-o. Multe biserici s-au descotorosit de Cele Zece Porunci cu argumentul că ele sunt doar nişte reguli ceremoniale date de Moise şi că ele ar fi fost desfiinţate la cruce! Alte biserici susţin poziţia că toate cele Zece Porunci, CU EXCEPŢIA SABATULUI, au fost transmise în Noul Testament. În fiecare caz, porunca a patra care conţine semnul puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu, a fost respinsă şi desacralizată.
Cu toate acestea, tocmai am descoperit că biserica adevărată se va distinge prin păzirea poruncilor. Reţineţi: conform învăţăturii clare a Bibliei, nici o biserică nu va putea fi rămăşiţa femeii dacă nu va păzi Sabatul zilei a şaptea ca şi toate celelalte nouă porunci. Deodată, le vedem pe toate cele care au trecut primul test cum cad la cel de-al doilea.
Dar acum continuăm cu cea de-a treia cerinţă a profeţiei. Biserica rămăşiţei din zilele din urmă trebuie să aibă spiritul profeţiei în ea. Ce vrea să zică aceasta? Fără îndoială că acest semn care îi flutură identitatea este cel mai important de pe lista noastră. Vom descoperi că el implică mai mult decât o simplă înţelegere şi predicare a profeţiei.
În fine, această biserică deosebită se va distinge prin solia unică pe care o vesteşte tuturor naţiunilor de pe pământ--a început judecata, ziua a şaptea este Sabatul, a căzut Babilonul şi avertizări împotriva semnului fiarei. Înainte ca să spunem mai mult despre orice sistem bisericesc modern care s-ar potrivi acestor caracteristici inspirate, să ne întoarcem la identificarea punctului trei, pe care nu l-am explicat încă pe deplin.
Cel puţin începem să ne mişcăm în direcţia corectă, dar acum trebuie să descoperim ce înţelege Ioan prin expresia "duhul proorociei." Orice ar fi, este important în ochii lui Dumnezeu deoarece El îl desemnează drept unul dintre modurile prin care Îi putem recunoaşte adevărata biserică din aceste ultime zile.
Tabloul începe să se limpezească când cercetăm întreg contextul declaraţiei. Un înger i se arată lui Ioan, iar Ioan cade la pământ plin de teamă şi de admiraţie. Vizionarul declară: "Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: 'Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!' (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei.") (Apocalipsa 19:10).
Vă rog să observaţi cine este descris în acest verset ca având mărturia lui Isus sau spiritul profetic. Se identifică ca având-o doar "fraţii" lui Ioan. Acum trebuie să căutăm mai multe informaţii cu privire la cine sunt fraţii lui Ioan. Cuvântul ne ajută în acest sens. În Apocalipsa 22:8, 9 Ioan repetă întâmplarea cu îngerul şi adaugă mai multe detalii. "Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: 'Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii . . . Închină-te lui Dumnezeu.'" Fraţii lui Ioan erau proorocii şi doar despre ei se spune că ar avea duhul proorociei.
Deodată, toate lucrurile se aşază. Singurii care aveau duhul proorociei erau chiar proorocii. Dacă doar să ai şi să predici proorocia s-ar putea numi "spiritul profetic," atunci li s-ar potrivi multor învăţători şi evanghelişti moderni. Dar Biblia lămureşte cât se poate de clar că este vorba chiar de capacitatea de a prooroci. Cu alte cuvinte, chiar de darul proorociei. Doar proorocii l-au avut.
Acest adevăr este sprijnit şi de apostolul Pavel. "Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta, mărturia despre Hristos (spiritul profetic) a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos" (1 Corinteni 1:5-7).
Aici mărturia lui Isus se numeşte un "dar" în loc de "duhul" profeţiei. Implicaţia este vădită în aceea că darul va fi prezent până la revenirea Mântuitorului nostru.
Prin această vedere inspirată de ap.Pavel, ne aflăm din nou pe un teren familiar. N-avem nici o problemă cu termenul "darul proorociei." Epistolele Noului Testament sunt pline de referinţe la toate darurile Duhului, inclusiv la darul proorociei. Ap.Pavel i-a spus bisericii din Efes cum se acordă şi când se acordă darurile: "De aceea este zis: 'S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.'" (Efeseni 4:8).
Acest text nu prea mai are nevoie de comentariu. Este un adevăr bine-cunoscut că atunci când Domnul Isus S-a întors la ceruri, le-a dat unele "daruri" sau capacităţi copiilor Săi de pe pământ. "Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători." (Efeseni 4:11).
Din acest motiv, Domnul Isus i-a înzestrat pe unii din biserică cu aceste daruri spirituale potrivite, "pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos." (Efeseni 4:12). El a făcut lucrul acesta ca să-i zidească pe credincioşi şi să-Şi întărească biserica. Aceste daruri trebuiau să ajute la creşterea şi desăvârşirea trupului Domnului Hristos, în timp ce aceştia se străduiau să-i zidească pe membri.
Următorul verset ne spune exact cât timp va fi nevoie de aceste daruri în biserică. "Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos." (Efeseni 4:13).
Dacă limba are vreun sens, atunci aceste cuvinte lasă să se înţeleagă foarte clar o anume idee. Aceste daruri pe care Domnul Hristos le-a aşezat în biserica Sa urmau să existe chiar până la sfârşitul timpului. Va fi nevoie de ele ca să ducă biserica la desăvârşire, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.
Să îndrăznim oare şi să punem şi următoarea întrebare evidentă? Unde sunt astăzi aceste daruri? Dacă Domnul nostru a intenţionat ca aceste daruri să-şi facă lucrarea lor de sfinţire până la sfârşitul timpului, atunci ar trebui să se vadă toate lucrând în bisericile din jurul nostru. Haideţi să întrebăm dacă sunt. Mai găsim învăţători în majoritatea bisericilor de azi? Răspunsul este da. Dar pastori sau evanghelişti? Practic toate bisericile îi au. Dar despre apostoli, ce-am putea zice? Întrucât acest cuvânt înseamnă literal "misionari" (vine din cuvântul grecesc "unul care este trimis"), iarăşi am putea spune că majoritatea bisericilor moderne se potrivesc acestui anume dar.
Până acuma totul e bine. Dar mai avem o întrebare--dar profeţii? Din partea tuturor bisericilor, nu există un răspuns rapid la această întrebare. Practic, nici o biserică nu pretinde că ar fi avut vreodată parte de lucrarea vreunui profet.
Dar de ce? Dacă e nevoie de toate celelalte daruri, de ce n-ar fi nevoie şi de profeţi? Cu siguranţă că aşa se consdera în prima biserică. De fapt, toate darurile spirituale erau vizibile de la sine, după mărturia cărţii Faptelor Apostolilor. "În Biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători; Barnaba, Simon . . ." (Faptele Apostolilor 13:1). Aici ni se oferă dovezile că două dintre daruri, învăţători şi prooroci, făceau parte din biserica din Antiohia. Apoi în Fapte 21:9 citim că "el avea patru fete fecioare care prooroceau." Remarcaţi că aceste patru fete dintr-o familie fuseseră alese de către Duhul ca proorociţe. Ele aveau duhul proorociei.
Nu îndrăznim să evităm întrebarea aşa cum o fac de obicei milioane de creştini. Cuvântul lui Dumnezeu atacă problema frontal, fără să lase loc de echivoc. Este uşor să vedem de ce majoritatea bisericilor încearcă să ignore absenţa acestui dar, mai ales când descoperim motivul absenţei lui.
Acea perioadă post-apostolică nu este prima dată când spiritul profetic a fost îndepărtat din poporul lui Dumnezeu. Adevărul este că Dumnezeu tratase atunci biserica exact la fel cum îi tratase întotdeauna pe copiii Săi. De-a lungul întregului Vechi Testament, Dumnezeu i-a condus şi i-a instruit pe două căi divine: legea şi profeţii. Prin profetul Ieremia, Dumnezeu îi spusese Israelului: "Dacă nu Mă ascultaţi, când vă poruncesc, să urmaţi Legea Mea, pe care v-am pus-o înainte; dacă nu ascultaţi cuvintele robilor Mei prooroci, pe care vi i-am trimis . . . atunci voi face casei acesteia ca lui Şilo şi voi face din cetatea aceasta o pricină de blestem pentru toate neamurile pământului" (Ieremia 26:4-6).
LEGEA ŞI PROOROCII! Merg împreună. Nu numai că se referă la scrierile Bibliei, dar se referă la cele două mijloace de călăuzire divină. "Ţineţi Legea Mea şi ascultaţi de proorocii Mei!" era cerinţa făcută de Domnul. Iar raportul sfânt arată că atunci când au respins una din aceste două mijloace divine, Dumnezeu o îndepărta şi pe cealaltă, deoarece Îi respingeau de fapt conducerea. În nenumărate situaţii, copiii lui Israel s-au îndepărtat de Legea lui Dumnezeu, iar urmarea a fost că şi glasul profetic a amuţit.
Ieremia scria, "Lege nu mai au şi chiar proorocii nu mai primesc nici o vedenie de la DOMNUL" (Plângeri 2:9). Ezechiel s-a exprimat astfel: "Ei cer vedenii prorocilor, dar preoţii nu mai cunosc Legea şi bătrânii nu mai pot da sfaturi" (Ezechiel 7:26). Înţeleptul a creionat acelaşi principiu: "Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzeşte Legea!" (Proverbe 29:18).
În vremuri de neascultare făţişă faţă de Legea Sa, Dumnezeu S-a folosit de prooroci doar ca să mustre şi să salveze, nu pentru sfaturi sau călăuzire. Când s-au întors de la Lege, au înţeles că respingeau singura cale pe care ar fi putut primi călăuzire divină. În această apostazie Saul a strigat: "Dumnezeu S-a depărtat de la mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin vise." (1 Samuel 28:15).
Avem un exemplu perfect despre această situaţie în Ezechiel 20:3 când oamenii vin să-I ceară sfatul lui Dumnezeu. "Fiul omului, vorbeşte bătrânilor lui Israel şi spune-le: 'Aşa vorbeşte DOMNUL Dumnezeu, 'Să Mă întrebaţi aţi venit? Pe viaţa Mea, că nu Mă voi lăsa să fiu întrebat de voi.'" De ce nu vroia să le răspundă în acest caz? Versetele 11-13 ne dau răspunsul: "Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscut poruncile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele. Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt DOMNUL, care-i sfinţesc. Dar casa lui Israel s-a răzvrătit împotriva Mea în pustie. N-au urmat legile Mele, ci au lepădat poruncile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele şi Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele. Atunci am avut de gând să-Mi vărs mânia peste ei în pustie ca să-i nimicesc."
Desigur că putem vedea că motivul pentru care Dumnezeu n-a acordat nicio instruire divină a fost deoarece ei Îi lepădaseră legea şi Îi călcaseră Sabatul. În special călcarea poruncii a patra I-a provocat neplăcere lui Dumnezeu.
Acum suntem pregătiţi să ne ocupăm de problema profeţilor din Noul Testament şi de ce au dispărut ei după două sau trei secole. Ce s-a întâmplat cu legea lui Dumnezeu când în exact aceeaşi perioadă a dispărut din biserică darul profeţiei? Istoria acelei perioade timpurii ne arată că Sabatul a fost pus deoparte în favoarea zilei păgâne a soarelui. Un compromis dezgustător cu închinarea păgână la soare a dus la o respingere făţişă a adevăratului Sabat al zilei a şaptea. Şi când a avut loc aceasta, Dumnezeu a făcut exact ceea ce făcuse şi mai înainte când copiii Lui s-au întors de la legea Lui cea sfântă -- Şi-a retras călăuzirea Duhului profeţiei, iar profeţii au dispărut din biserică.
Asta ne aduce faţă în faţă cu o altă întrebare pertinentă. Avem oare motive să credem că atunci când biserica reface păzirea legii şi începe să asculte din nou de Sabat, îi va reda oare Dumnezeu bisericii şi darul profeţiei? Ajungem iarăşi din nou la acea profeţie dinamică din Apocalipsa 12 şi la descrierea făcută de Dumnezeu a adevăratei rămăşiţe. Acum, pentru prima dată, putem înţelege semnificaţia deplină a versetului al şaptesprezecelea: "Şi balaurul mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos."
Vedeţi? Legea, atât de mult neglijată, a revenit acolo unde îi era locul, şi anume, în biserică, iar mână în mână cu legea merge mărturia lui Isus, care este spiritul profeţiei. Cugetaţi puţin! Legea şi profeţii se întrunesc din nou în ultima rămăşiţă a adevăratei biserici apostolice a lui Dumnezeu! Toate darurile sunt din nou active aşa cum au fost în zilele dinaintea apostaziei.
Vă amintiţi că o rămăşiţă trebuie să fie exact la fel ca şi originalul, doar că se află la capăt şi este mică. Această profeţie fantastică ne descoperă că va fi o refacere a credinţei apostolilor în vremea sfârşitului. Acelaşi Sabat va fi refăcut. Vor fi prezente aceleaşi daruri ale Duhului, iar toate marile învăţături apostolice vor ieşi la lumină după cei 1260 de ani de deformare papală.
O anume biserică, numită rămăşiţa, trebuie să apară pe scenă undeva după 1798. Ea va reface temelia multor generaţii, păzind Sabatul, acelaşi Sabat pe care l-a creat Domnul Isus în timpul săptămânii creaţiunii şi acelaşi Sabat pe care l-a păstrat El când S-a aflat pe pământ. În acea biserică, se va manifesta adevăratul dar al profeţiei. Prin ungerea cu putere şi cu binecuvântări spirituale neobişnuite acea biserică a rămăşiţei îşi va vesti ultima solie de avertizare din Apocalipsa 14 în toate ţările din lume. Aşa cum am descoperit deja, această întreită evanghelie îngerească proslăvită include ceasul judecăţii prezente, Sabatul, căderea Babilonului şi solia despre fiară.
Această biserică este din nou identificată de Ioan prin următoarele cuvinte: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apocalipsa 14:12). Să nu treceţi cu vederea adevărul că sfinţii care păzesc aceste porunci primesc putere să facă ceea ce fac doar prin încrederea totală în Domnul Isus. Atunci când îi veţi găsi, ei nu se vor lăuda cu neprihănirea lor şi nici nu se vor baza pe faptele lor bune ca să-i mântuiască. Mai presus de orice, ei vor avea o legătură personală, iubindu-L pe Mântuitorul căruia I se închină. Ascultarea lor se va întemeia numai pe meritele neprihănirii atribuite şi împărtăşite a Domnului Hristos. Ei vor păzi poruncile pentru că au fost mântuiţi, nu ca să câştige vreo favoare de la Dumnezeu.
Probabil că acum sunteţi deja foarte curioşi dacă vreo biserică actuală poate să îndeplinească condiţiile incredibile cerute de Biblie. Mulţi pretind că ei sunt biserica adevărată, dar pretenţiile lor nu se întemeiază pe cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Doar cei cărora li se potrivesc cele patru semne specifice schiţate în cartea Apocalipsei ar putea fi luaţi în considerare. Să presupunem că am găsi o singură biserică în lumea de azi care ar trece toate aceste teste biblice. Oare am putea să ne aşteptăm că este o biserică desăvârşită cu membri care să n-aibă nici un cusur? Din contră, cu siguranţă că ar fi alcătuită din oameni obişnuiţi, supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi ceilalţi oameni. Va trebui să fie o biserică comparativ mică ce ar îndeplini criteriile de a fi "rămăşiţă". Domnul a declarat despre calea adevărului că este strâmtă şi că "puţini sunt cei ce o află" (Matei 7:14). Şi iarăşi a declarat: "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului" (Luca 17:26). Nimeni nu trebuie să se lase înşelat în a-şi pune încrederea în numărul mare de adepţi, în majoritate. Cei mântuiţi se vor compara cu cele opt suflete salvate în arcă pe timpul potopului. Adevărul n-a fost niciodată popular şi cu atât mai puţin va fi în acest veac de plăceri senzuale şi materialism. Biserica rămăşiţei nu se va găsi printre bisericile mari, tradiţionale cu stilurile lor de viaţă atât de îngăduitoare. Domnul Isus a declarat: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Matei 16:24).
Sfatul lui Pavel era: "Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul" (2 Corinteni 6:17). Lui Tit, el i-a scris următoarele: "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, ... un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2:11-14).
S-ar părea că versetele de mai sus şi multe altele indică faptul că adevărata biserică din ultimile zile va fi considerată de lume la fel cum au fost preţuiţi Domnul Isus şi ucenicii Săi pe vremea lor. Întrucât rămăşiţa este doar o urmare a marelui original, va fi dispreţuită de majoritate, va fi socotită drept ciudată şi în cele din urmă, asemenea primei biserici, va fi considerată drept vrednică de moarte. Cartea Apocalipsei expune planul diabolic al puterii "fiarei" din vremea sfârşitului de a obliga pe oricine să poarte un semn, iar aceia care nu vor primi acel semn vor fi condamnaţi la moarte. Aşa cum s-ar putea să bănuiţi, aceia care se vor împotrivi semnului fiarei vor fi aceia care "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin credinţa lui Isus" (Apocalipsa 14:12). Cu alte cuvinte, biserica rămăşiţei.
Din nou trebuie să accentuăm ideea că nu toţi cei care aparţin bisericii rămăşiţei vor fi neapărat mântuiţi. Ca oricare altă biserică şi ea constă din oameni obişnuiţi care trebuie să păstreze o legătură permanentă cu Domnul Isus. Fără îndoială că este adevărat că vor fi oameni salvaţi şi pierduţi din toate bisericile şi sectele. Fiecare om va fi judecat pe temeiul adevărului descoperit şi cât a ascultat de ceea ce a ştiut. Membrii bisericii rămăşiţei vor avea o mare lumină şi vor fi judecaţi ca atare. Mulţi vor cădea la acest test, deoarece se bazează mai degrabă pe cunoaşterea adevărului decât pe meritele salvatoare ale neprihănirii Domnului Hristos. Iată de ce este cât se poate de posibil ca mulţi să se piardă chiar din biserica "rămăşiţei". Alţii care nu au atât de multă lumină vor fi acceptaţi, dacă Îl vor cunoaşte pe Domnul Isus şi vor umbla în toată lumina ce le-a fost descoperită.
Dar după ce am făcut aceste observaţii, trebuie să şi admitem că Dumnezeu are o biserică deosebită cu o solie deosebită, la care se face referire ca la "rămăşiţa" femeii. Ea va apărea către sfârşit, va susţine aceleaşi învăţături ca şi biserica apostolică, va păstra toate cele Zece Porunci (incluzând şi Sabatul), va avea darul profeţiei şi va predica întregii lumi solia din Apocalipsa 14.
Eliminarea ne-a condus la o singură biserică, fie că o credeţi, fie că nu. Nu ar fi cinstit să vă lăsăm confuzi la acest punct, întrebându-vă dacă Dumnezeu n-a descris vreo biserică imposibilă, eterogenă care n-ar exista niciodată. Din toate sistemele eclesiastice existente la această dată, există doar una care întruneşte pe deplin criteriile biblice ale rămăşiţei. Trebuie să fie concluzia noastră bazată pe adevăruri istorice şi nu pentru că am avea ciudă pe vreo biserică anume. Raportul inspirat din Apocalipsa 12 nu dă loc la vreo interpretare emoţională faţă de vreo biserică existentă. Persoana cea mai dezinteresată ar trebui să ajungă la aceeaşi concluzie, după ce ar examina întreg tabloul profetic. Nu rămâne loc de laudă sau mândrie. Secretul n-a fost descoperit de vreun om, ci de Cuvântul lui Dumnezeu.
Numim biserica, cu o oarecare îngrijorare. Întotdeauna vor exista puţini gata să ne acuze de sectarianism în ciuda dovezilor de netăgăduit din faţa noastră. Aţii vor îngădui ca prejudecăţile personale să le fure acest adevăr proslăvit. Singura biserică ce împlineşte descrierea profetică a adevăratei rămăşiţe este biserica adventistă de ziua a şaptea. Apărând în jurul anului 1844, această mişcare istorică a început programul prezis de refacere a adevărului care se pierduse sau se denaturase în timpul Evului Mediu. Una după alta din învăţăturile Domnului Hristos şi ale primei biserici şi-au primit fosta lor strălucire şi frumuseţe. Când autoritatea legii şi Sabatul au fost restabilite, Dumnezeu a făcut exact ceea ce făgăduise că va face: a redat frumosul spirit al profeţiei rămăşiţei bisericii. Acest dar s-a manifestat prin viaţa şi învăţăturile Doamnei Ellen G. White. Această tânără, cu doar câteva clase, a primit descoperiri deosebite, care s-au întins pe o perioadă de peste şase decenii. Din pana ei inspirată au curs peste şaptezeci de cărţi, dintre care multe şi-au primit recunoaşterea celor mai mari critici din lume ca fiind fără pereche în formă şi conţinut.
Deşi darul profeţiei i-a dat un avânt puternic noii mişcări, n-a mărturisit a fi decât "o lumină mai mică" faţă de autoritatea suverană a Sfintelor Scripturi. În armonie cu regula biblică de "a pune la încercare duhurile", fiecare manifestare a trebuit verificată prin Cuvântul lui Dumnezeu. "La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, este pentru că nu este nici o lumină în ei" (Isaia 8:20 - trad.King James). Dacă scrierile ei nu s-ar fi conformat Bibliei în orice privinţă, ar fi fost respinse drept contrafaceri, dar ele au vorbit într-un acord perfect cu Scripturile. Cu nici un chip n-au fost considerate ca o parte din canonul sacru al Scripturilor. Deşi inspirate de acelaşi Duh, ele nu adaugă şi nici nu scot din Scrierile Sfinte, ci asemenea unei lupe descoperă frumuseţea şi adevărul Cuvântului.
Poate că minunea cea mai mare dintre toate este cum biserica rămăşiţei care a apărut din providenţa lui Dumnezeu s-a întemeiat chiar pe aceleaşi învăţături din Apocalipsa 14--cele amintite de Domnul Isus şi de Ioan ca ultima solie--ca fiind inima învăţăturii ei. Dar mai există o minune! Cum a putut acea biserică nou apărută, cu doar câteva sute de membri în 1860, să ajungă cu solia ei nepopulară şi să evanghelizeze orice ţară din lume? Şi cu toate acestea, exact aşa s-a întâmplat. Lucrarea adventiştilor de ziua a şaptea s-a înfiinţat în ţări reprezentând aproape 100% din populaţia lumii. Şi fiecare din aceste învăţături unice din Apocalipsa 14, incluzând judecata, Sabatul şi solia despre fiară, se predică în toate acele naţiuni.
Există câteva biserici care s-ar califica la primul punct de identificare şi sunt puţine cărora li se potriveşte cel de-al doilea punct, dar este un adevăr unic că doar o singură biserică se potriveşte perfect tuturor celor patru puncte. Cu o simplitate şi cu o logică care fac apel la raţiunea omenească, Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţa de a ne călăuzi în tot adevărul. Următoarea mişcare depinde întru totul de noi. Ce vom face noi cu concluziile convingătoare la care am fost conduşi?
Nimeni nu poate să evite să ia o decizie cu privire la acest fel de adevăr. Putem să ne hotărâm să-l acceptăm sau să-l respingem, dar un lucru este sigur--nu veţi mai fi acelaşi, indiferent de hotărârea pe care o luaţi. Convingerea are o metodă de a rămâne cu noi, chiar şi atunci când încercăm să o ignorăm sau să o alungăm. Nu veţi putea să uitaţi lucrurile pe care le-aţi aflat despre adevărata biserică. Vă aflaţi acum în posesia celui mai căutat secret din întreaga Biblie. Aş dori să vă îndemn să nu luaţi o decizie de a o primi doar pentru că v-aţi convins cu mintea. Nimeni n-ar trebui să se alăture bisericii, care este trupul lui Hristos, dacă n-a fost atras de o legătură sufletească cu Domnul Isus.
În spatele profeţiei fantastice a adevăratei rămăşiţe, aş dori să-L vedeţi pe Mielul lui Dumnezeu care moare pe cruce în locul dvs. Stă atârnat acolo din pricina păcatului, pentru că cineva nu L-a iubit într-atât încât să asculte de El. "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15). Nu putem să ascultăm de El până ce n-am îngenuncheat, cu inima zdrobită din pricina păcatelor noastre şi nu L-am primit ca Domn şi Mântuitor. Iubirea pentru El ne oferă atât motivaţia cât şi puterea de a-I împlini Cuvântul. Dacă nu L-aţi primit încă, hotărâţi-vă chiar acum. Apoi prin tăria acelei noi legături de iubire cu El, urmaţi-L slujindu-I ca membru al adevăratei biserici a rămăşiţei.