Nu vreau să spun că ar fi bine să-i judecăm şi să-i clasificăm pe oameni, după prima impresie, dar, din nefericire, majoritatea dintre noi aşa facem, fie conştient, fie inconştient. Luăm decizii rapide, destul de incorecte, bazându-ne pe cum reacţionăm noi la felul de a umbla al omului respectiv, zâmbetul său sau tunsoarea lui. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare. Oare Dumnezeu ne judecă la fel cum ne judecăm noi unul pe altul? Nu vă bucuraţi că nu face aşa? Şi El Se uită la aceeaşi oameni la care ne uităm noi, dar Biblia ne spune că El face totul "după bogăţiile harului Său." Ce mare deosebire! Omul se uită la înfăţişarea exterioară, dar Dumnezeu Se uită la inimă.
Unul din textele cele mai ciudate din Biblie se găseşte în 1 Corinteni 1:27. Ap.Pavel scria aici: "Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari." Cum se poate asta? După mintea noastră, nu se poate aşa ceva. Cum ar putea oamenii simpli şi neştiutori să fie folosiţi spre a-i pune în dificultate pe cei cu multă ştiinţă?
Am dat de răspunsul la aceste întrebări când am studiat felul în care Şi-a chemat ucenicii Domnul Isus. Cugetaţi pentru o clipă. Învăţătorul avea nevoie de oameni care trebuiau să-L ajute să facă cunoscută o solie de viaţă sau moarte în orice ţară şi în toate limbile de pe pământ. Închipuiţi-vă că dvs. vi s-ar fi încredinţat o astfel de sarcină. Unde aţi fi căutat vorbitori calificaţi şi reprezentanţi ai dvs. personal? Nu pot să răspund în dreptul altora, dar cred că eu m-aş fi îndreptat direct spre centrele universitare, unde talentul de a comunica şi de a vorbi este dus până la perfecţie.
Dar Domnul Isus nu a făcut aşa. El a trecut cu vederea peste marile şcoli ale rabinilor de pe vremea Lui şi a coborât la malul mării unde oamenii îşi aruncau plasele după peşti. Acolo, Şi-a chemat ucenicii dintre aceia care erau aspri şi neciopliţi şi chiar vulgari. I-a ales pe unii, care nu ştiau să vorbească cum trebuie, nici măcar în dialectul lor de provincie! Cum puteau aceşti ţărani neinstruiţi din pătura cea mai de jos a societăţii să răspundă vreodată cerinţelor misiunii Lui mondiale? De ce nu Şi-a ales erudiţi din cultura greacă sau ebraică, oameni care ar fi ştiut cum să se raporteze la ceilalţi în orice situaţie socială? Să vedem dacă putem să găsim răspunsurile.
În micuţul sat de pescari Betsaida, într-o dimineaţă însorită, pescarii se ocupau cu ceea ce prinseseră noaptea. Printre cei care trudiseră la plase şi la peşti se afla un om vânjos şi iscusit pe nume Simon Petru. Poate că fredona unul din cântecele populare grosolane ale mării în timp ce lucra la curăţirea peştilor pentru piaţă. Nici o clipă nu şi-a dat seama că se va întâmpla ceva cu el în acea zi, lucru care îi va aduce numele pe buzele a milioane de oameni de-a lungul veacurilor. Petru era doar un pescar obscur când Isus din Nazaret a trecut pe lângă el şi S-a uitat la el.
Dar ce a văzut Hristos când S-a uitat la Petru în acea dimineaţă memorabilă? Desigur nu acelaşi lucru pe care l-au văzut toţi ceilalţi. Vedeţi, pescarul cel masiv nu avea un era un personaj de care să-ţi placă. Era lăudăros şi arogant în aşa măsură că probabil oamenii îl evitau cât puteau de mult. Acest om impulsiv şi bombănitor întotdeauna călca în străchini şi zicea ce nu trebuie atunci când nu trebuie. S-ar părea, din raportul limitat pe care-l avem, că era acel gen de om pe care doar mama lui putea să-l iubească. Dar nu pe acest om l-a văzut Domnul Isus când S-a uitat la Petru în acea zi!
Domnul Isus l-a văzut pe adevăratul pescar. El a privit dincolo de acel exterior aspru şi a văzut ce putea să ajungă acest lăudăros prin bogăţiile harului Său. El a văzut un om care era în stare să se ridice în picioare şi să ţină o predică ce urma să aducă mii de oameni la altar cu strigătul "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" Şi pentru că a recunoscut ce putea să devină acest diamant din mocirlă prin puterea harului, Domnul Isus l-a iubit şi l-a chemat ca să-i fie ucenic. Nu este minunat? Şi iată de ce dvs. şi cu mine ne aflăm unde ne aflăm chiar acum. Iată de ce nu mai tragem plasele urât mirositoare ale păcatului. Domnul Isus a trecut pe lângă noi şi S-a uitat la noi. Nu ne-a văzut aşa cum eram, ci aşa cum am putea deveni prin minunata Lui putere de transformare. O, bogăţiile harului Său!
Cum ne putem atunci explica de ce aceşti oameni ai mării au vrut să-şi lase bărcile şi plasele de îndată ce Isus le-a zis: "Urmează-Mă"? Cine ar putea înţelege, din această perspectivă viitoare, de ce au fost atraşi să se predea pentru toată viaţa spre a-L urma pe aceste ţăran aparent neştiutor? Cu siguranţă că probabil exista ceva irezistibil în faţa şi glasul Domnului Isus atunci când i-a chemat să lase totul în acea zi. Probabil că o aură de iubire şi putere strălucea cu atâta târie încât ei nici măcar n-au pus întrebările aşteptate. Nu există nici un raport că ar fi cerut să-şi lase plasele lor scumpe şi cât li se va plăti pentru asta sau cum să-şi lase familia şi prietenii atât de repede.
Dar apoi a început procesul de modelare a tuturor acelor bulgări de material omenesc dificil într-o echipă de evanghelişti cu putere. Ce speranţă era ca Petru să se transforme? Mi-amintesc de Michelangelo, care se plimba într-o zi pe străzile Romei. Într-un colţ, a observat o bucată de marmură spartă, care se părea că fusese aruncată de vreun aşa-zis sculptor. În ciuda şanţului spart urât pe faţa ei, marele artist a privit pentru un timp piatra abandonată. În cele din urmă, şi-a chemat ucenicii să-i ducă marmura în atelier. În spatele suprafeţei distruse, Michelangelo văzuse ceva ce nimeni altcineva nu fusese în stare să recunoască. Începu să lucreze asupra pietrei cu dalta şi cu ciocanul de lemn. Au trecut săptămâni şi luni, timp în care maestrul a ciocănit şi a lovit piatra azvârlită până ce în final a ieşit din degetele lui talentate figura unui om, despre care se spunea că era atât de desăvârşită încât îi lipsea doar viaţa. Acea statuie a lui David a stat timp de mulţi ani în basilica din catedrala Sfântul Petru din Roma ca una din cele mai desăvârşite capodopere ale lui Michelangelo.
Cred că asta a văzut Domnul Isus când S-a uitat la acea bucată stricată de om numită Simon Petru. Artistul Divin văzuse ceva în pescarul cel corpolent pe care nimeni altcineva nu văzuse şi porni procesul de transformare. A fost nevoie de multă ciocănire ca să se îndepărteze toată mândria şi dorinţa de slavă deşartă. A fost nevoie de lovituri asemenea nopţii Schimbării la faţă, tăgăduirea de lângă foc şi de noaptea în care Petru a mers pe apă. Dar încet a ieşit o capodoperă din influenţa talentată a Maestrului.
Putem înţelege minunea care a avut loc cu Petru deoarece acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiecare dintre noi. În starea noastră de neconvertiţi, nu Îi eram mai atrăgători Domnului Isus decât pescarul cel furtunos şi cu gură mare. Dar când El a trecut pe lângă noi şi S-a uitat la noi, ne-a iubit la fel. Îmi urmam treaba mea cu încăpăţânare pe un câmp de tutun în Carolina de Nord când m-a chemat să-L urmez. De atunci viaţa mea s-a schimbat. Cum a putut să scoată ceva bun dintr-un material aşa de nenorocit? Şi cu toate acestea, a făcut-o de atâtea ori. A ales lucrurile nebune şi slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte şi tari. Nu vă bucuraţi că a venit să vă caute şi nu v-a trecut cu vederea? Lăudaţi-L pe Dumnezeu pentru harul Său nepreţuit!
Şi iarăşi Domnul Isus a trecut pe o stradă lăturalnică din Chicago şi a intrat într-un magazin cu pantofi unde un tânăr creştin lucra ca vânzător. Numele lui era D. L. Moody, iar Isus l-a chemat chiar în acea zi ca să-I fie martor. Dwight Moody a ieşit afară din acel magazin mic ca să ajungă unul din cei mai mari evanghelişti laici, cum n-au mai fost încă de pe timpurile apostolilor. Mai târziu, împreună cu cântăreţul său evanghelist, Sankley , au mers în Anglia pentru o mare campanie de evanghelizare în oraşul Londra. Într-una din zilele lor libere, s-au plimbat cu trăsura prin pădurea din afara oraşului şi au dat peste o tabără de ţigani. Moody l-a rugat pe birjar să se oprească pentru ca el să le poată predica şi ţiganilor care se îmbulzeau în jurul trăsurii. După predică Sankey a cântat unul din cântecele lui frumoase, care făceau apel la predare. Un ţigănuş sincer a stat tot timpul lângă roata trăsurii şi nu şi-a dezlipit de loc ochii de la marele solist. Sankey a fost atât de mişcat de băieţel încât şi-a pus mâna pe capul lui şi i-a zis: "Dumnezeu să facă un predicator din băiatul acesta!" Mai târziu, sub influenţa acelei atenţii creştine de amabilitate, acel băieţel ţigan din pădure şi-a predat viaţa lucrării şi a marcat cu putere lumea ca fiind Gypsy Smith.
În zilele Lui, Domnul Isus a chemat şi El doi fraţi impetuoşi, care lucrau la bărci şi plase cu tatăl lor Zebedeu. S-ar părea că Iacov şi Ioan se potriveau chiar mai puţin pentru a fi candidaţi la lucrare decât năvalnicul Petru. Aveau temperamente furtunoase şi s-ar fi certat pentru orice fleac. De fapt, Domnul Hristos le-a dat o poreclă ca răspuns la dispoziţia lor violentă; i-a numit "fiii tunetului." Poate că le-a acordat acest nume după experienţa din satul samaritean. Acolo, cei doi fraţi au vrut să cheme foc din cer ca să ardă întregul sat pentru că nu le arătaseră ospitalitatea potrivită.
După toate aparenţele, Domnul Isus Îşi distrugea misiunea, chemându-i pe Iacov şi Ioan ca să-I fie ucenici. Probabil că era evident pentru toată lumea că aceşti oameni Îl vor stânjeni pe Învăţător, ori de câte ori urmau să-şi deschidă gura. Cu toate acestea, Isus ştia exact ce face. El a văzut potenţialul de slavă din viaţa acestor fraţi gâlcevitori. Unul dintre ei urma să devină cel mai gingaş din cei doisprezece, care se odihnea pe pieptul Domnului Isus şi care urma să scrie epistole fără seamăn despre iubirea pentru alţii. Încă o dată, Dumnezeu alesese "lucrurile dispreţuite ca să facă de ruşine pe cele tari." "Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20).
Apoi, a mai fost ocazia când Domnul Isus S-a dus spre cartierul Bowery din vechiul şi răul New York City, iar pe jos în mizeria străzii se afla un nenorocit de beţiv pe nume Sam Hardley. Zi de zi, zăcea pe jos ca o privelişte revoltătoare pentru aceia care treceau pe lângă el iar în fiecare noapte se târa pe jos spre una din camerele pline de purici din Bowery ca să aibă unde dormi. Iată ce a văzut Isus pe când a trecut pe acolo şi a privit. Sau asta a văzut Isus? Adevărul este că Hristos nu a văzut de loc un nenorocit neajutorat. El a privit dincolo de murdărie şi stricăciune şi a văzut ce putea să devină Sam Hadley prin puterea harului Său. El i-a zis: "Urmează-Mă!" iar acea bucată de gunoi omenesc a reacţionat. Ani de zile, Sam Hadley a predicat evanghelia pe malurile New York-ului, ajutându-i pe mii de oameni să primească harul lui Hristos, care schimbă viaţa şi să dovedească din nou că Dumnezeu poate să facă ce poate mai bine din ce poate fi mai rău.
Dintre toţi scriitorii Bibliei, s-ar părea că ap.Pavel are o concepţie mai adevărată despre har şi o apreciere mai profundă a realizărilor lui spectaculare în viaţa de zi cu zi. Dacă marele apostol ar putea să scrie astăzi, probabil că n-ar fi în stare să dea o declaraţie mai profundă a harului decât a dat-o bisericii din Corint. El scria: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine" (1 Corinteni 15:10). Într-un verset Pavel face o întreită referinţă la harul de care au depins întru totul realizările lui. Tot timpul, a predicat despre el şi a dat mărturie în orice loc despre întâlnirea lui minunată cu Hristos pe drumul spre Damasc.
Ap.Pavel n-a uitat niciodată evenimentele deosebite ale acelui timp, care l-au adus faţă către faţă cu Mesia pe care Îl respinsese şi Îl dispreţuia. Cu furie în suflet, se grăbise să distrugă orice creştin a cărui urmă putea să o găsească în Damasc. Dar pe urmă veni lumina cea strălucitoare şi glasul din cer! Mândrul fariseu a fost orbit în timpul acelei confruntări, dar i s-au deschis şi ochii pentru prima dată cu privire la ţinta urei lui intense. Când i-au căzut solzii de pe ochii lui spirituali şi a recunoscut glasul chiar al lui Isus pe care Îl persecutase, a strigat, "Ce vrei să fac?"
V-aţi întrebat vreodată de ce Isus l-a ales pe cel mai furios fanatic religios din comunitatea iudaică să-I fie misionar la neamuri? Cu siguranţă că orice aparenţă exterioară l-ar fi exclus pe Saul dintr-o astfel de posibilă misiune. Dar Isus a acţionat pe baza harului--acea energie divină care urma să prindă furia lui Saul şi să o redirecţioneze în zelul misionar al lui Pavel. Nu este de mirare că marele apostol scria: "Prin harul lui Dumnezeu, sunt ce sunt."
Cum a lucrat această putere impulsionată de har în lucrarea mare realizată de Pavel? Când a găsit har în ochii Domnului, ce i-a provocat acest har? A găsit izbăvire de furtuna pe mare şi de veninul de moarte al viperei de pe insulă. A fost salvat din închisoare şi scăpat de gloata care încerca să-l omoare cu pietre. Harul era ceva real pentru el, deoarece consta din putere dinamică prezentă în fiecare clipă de pericol din viaţa lui agitată. Este lesne de înţeles de ce a făcut din har tema centrală a încercărilor lui de evanghelizare printre cetăţile ne-iudaice cărora le slujea. Efesenilor le scria: "Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos" (Efeseni 3:8).
A găsit Pavel că acest har minunat se potriveşte tuturor problemelor şi pericolelor care îl asaltau permanent? În orice caz, suferea de o slăbiciune fizică, iritantă pe care a descris-o drept "un ţepuş în carne". Din alte locuri din epistolele lui, înţelegem că problema avea de a face cu vederea lui. În epistola către Galateni, declara: "V-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat" (Galateni 4:15). Şi iarăşi vorbea că a trebuit să le scrie cu litere mari deoarece nu vedea prea bine (Galateni 6:11).
Neputinţa a ajuns atât de gravă încât Pavel a făcut din ea un subiect special de rugăciune. El şi-a descris experienţa în cea de-a doua epistolă către Corinteni: "De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis; 'Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." (2 Corinteni 12:8, 9). Astfel, harul izbăvitor şi puternic dat de Dumnezeu a ajuns acum harul susţinător care îl întărea pe Pavel şi îl făcea să rămână statornic, deşi ţepuşul nu a fost îndepărtat.
Ca să înţelegem tăria acelui har în de ajuns, trebuie să-l urmăm pe Pavel în acele ultime săptămâni şi luni ale lucrării sale. Nutrea o dorinţă de nestăpânit ca să se întoarcă la Ierusalim şi să vestească evanghelia, acolo unde de-abia scăpase de preoţii cei furioşi şi de farisei. Toţi prietenii lui încercau să-l facă să renunţe la această aventură periculoasă, avertizându-l despre prejudecăţile violente nutrite de comunitatea iudaică. Răspunsul lui Pavel a fost: "Şi aum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc evanghelia harului lui Dumnezeu" (Fapte 20:22-24).
Acel har ce i se descoperise apostolului Pavel pe drumul spre Damasc era asemenea unui foc ce-i ardea în inimă. Dorea cu ardoare să le mai dea o ultimă mărturie mai marilor poporului pe care-l iubea, deşi Dumnezeu îi descoperise că va fi întemniţat. Desigur că duşmanii de-abia îl aşteptau pe Pavel, aşa că l-au şi atacat fizic. A fost dus de braţe de către soldaţi şi cetăţeni şi după ce şi-au manifestat cât de mult îl urau aşa cum se descoperă prin martorii mincinoşi înaintea curţii guvernatorului, Pavel a făcut apel la Cezar.
După luni de intrigi poliitice ca şi multe săptămâni nefericite de furtuni, care ameninţau să-i ia viaţa pe mare, Pavel a fost predat autorităţilor din Roma. Acolo, a fost aruncat într-o gaură întunecoasă şi mizeră din pământ numită închisoarea Mamertini. Astăzi, cei care vizitează locul sunt conduşi în jos spre închisoare pe nişte trepte luminate strălucitor. M-am gândit la detenţia lui Pavel, când am coborât acele scări în vizita mea la Roma. A lincezit acolo multe zile înainte ca să-l târască afară şi să-l pregătească să răspundă înaintea împăratului.
Am încercat să reconstruiesc în mintea mea cum s-o fi simţit Pavel când a fost adus în sala tronului tiranului celui mai sângeros şi mai rău, care a condus vreodată o naţiune. Nero era un despot nemilos, care îi persecutase neîndurător pe creştinii din Roma şi ale cărui fapte faţă de propriul lui popor fuseseră fără vreo urmă de milă sau compasiune.
Ce o fi trăit elocventul Pavel când i s-a îngăduit să se apere înaintea conducătorului întregii lumi? Cum s-o fi simţit când s-a uitat în jurul acelei săli magnifice unde se adunaseră ambasadorii şi trimişii din toate ţările ca să-l cinstească pe împărat? Nu încape nici o îndoială că Pavel o fi prezentat o apărare măiastră în favoarea lui, deoarece era foarte instruit în arta discursului persuasiv, dar când a văzut acea adunare vastă de reprezentanţi de la capătul pământului, inima lui i s-a înduioşat. Şi-a dat seama că prin cuvintele rostite de el în acea zi, solia va fi dusă în toate ţările reprezentate acolo. Aşa că în loc de a se apăra, Pavel a rostit una din cele mai puternice predici despre bogăţiile acelui har care i se descoperise cu atât de mult timp în urmă pe drumul spre Damasc.
Acea predică n-a murit niciodată. Fără îndoială că a fost repetată de către aceia care au auzit-o până ce influenţa ei a făcut înconjurul pământului. Dar Pavel a fost trimis înapoi în mizeria nenorocitei de închisori Mamertini. Mai târziu, i s-a acordat libertatea limitată de a comunica cu prieteni şi împreună creştini, dar după doi ani, gărzile au revenit spre a-l încătuşa pe bătrânul apostol în lanţuri din care n-a mai fost niciodată eliberat.
Oare a ajuns harul făgăduit pentru a-l susţine pe curajosul făuritor de corturi până la sfârşitul vieţii lui? Da. Sosi şi ziua când l-au condus pentru ultima dată pe strada pietruită, dincolo de palatul împăratului, în arena, unde urma să i se ia viaţa. Ce-o fi gândit Pavel când a trecut pe lângă statuia măreaţă a lui Nero din faţa palatului regal? Istoria ne spune că uriaşul chip se ridica la 35 de metri în aer, asemenea unui turn; i-ar fi fost cu neputinţă să nu-l vadă pe când soldaţii îl escortau pe prizonier spre coliseum.
Fără îndoială că Pavel a văzut monumentul în acea zi şi inscripţia sculptată pe piedestal: Nero -- Învingătorul. Ne vine greu să ne închipuim ce gânduri i-au trecut prin minte când s-a uitat la acel chip masiv din piatră şi a citit cuvintele de la temelie? Fără îndoială că mintea lui Pavel s-a întors la ziua când se afla în închisoarea din Corint şi scria o epistolă de îmbărbătare sfinţilor ce sufereau în Roma. Auzise despre persecuţiile lor sub mâna crudului Nero, iar cu pana sa înmuiată în compasiune şi iubire, şi-a revărsat inima către ei: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau progonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? ... Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru" (Romani 8:35-39).
Propriile cuvinte inspirate scrise de Pavel acum îi revin în minte pentru a-l mângâia când citeşte inscripţia plină de lăudăroşenie de pe statuie. Probabil că s-a gândit cam aşa: "Nero, nu eşti tu învingătorul. Eşti sclavul propriei tale firi stricate. Creştinii sunt cei liberi. Noi suntem 'mai mult decât biruitori prin Hristos Domnul nostru.'"
Pavel a considerat o bucurie să facă supremul sacrificiu pentru Mântuitorul pe care Îl iubea. Un om nu-şi poate da viaţa pentru o cauză inutilă, dar în inima lui Pavel se înscrisese ceva care nu se mai putea şterge niciodată. Harul lui Dumnezeu îi era în de ajuns. Nu-L părăsise. Şi nici nu s-a arătat ne în de ajuns pentru nici un alt om care l-a pretins prin credinţă. Un om nu mai rămâne acelaşi, după ce trece Isus pe lângă el, Se uită la el şi îl iubeşte. Cu siguranţă că nici Pavel nu a rămas acelaşi şi nici Natanael nu a rămas acelaşi, după ce Isus l-a văzut sub smochin.
Dar ce-am putea spune despre Zacheu, milionarul de statură mică, ce era atât de dornic să-L vadă pe Învăţătorul încât s-a căţărat într-un dud ca să-L vadă mai bine? Omul acesta fusese un funcţionar vamal, obişnuit cu furtul, dar când Isus S-a uitat la el în acea zi, inima lui lacomă s-a transformat prin har. V-aţi gândit vreodată la minunea din acea clipă când Domnul Isus l-a strigat pe nume şi l-a anunţat că vine la el la masă? Într-o clipeală de ochi, vameşul cel viclean a coborât uşor din copac spre a accepta oferta, dar când piciorul i-a atins pământul, firea lui şireată se schimbase total şi era un alt om. Primele lui cuvinte au fost: "Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit" (Luca 19:8).
Nimeni n-ar putea tăgădui că aceste cuvinte dau o puternică mărturie despre adevărata convertire. Zacheu avea multe de refăcut şi totuşi şi-a propus să-şi dea jumătate din avere săracilor. Ce schimbare spectaculară a avut loc în inima lui în doar câteva secunde de conversaţie! O, bogăţiile harului Său! Cât de nemăsurate şi de adânci pot fi! Domnul Isus a trecut într-o zi pe acel drum şi a văzut un sărman în noroi. S-a aplecat asupra lui şi i-a răspuns nevoii. A doua zi, a trecut pe acelaşi drum şi S-a uitat în sus la un bogat urcat într-un copac. A reuşit să răspundă şi nevoii lui. Ce minunat că El este în stare să împlinească nevoia fiecărui om de orice nivel social şi indiferent de problemă. El este în stare să-mi împlinească mie nevoia şi dvs. la fel chiar în acest moment.
În mai puţin de câteva ceasuri, micul grup de ucenici se străduia să stea treaz în timp ce Domnul Isus Se lupta în rugăciune în Grădina Ghetsemani. Deodată, din întunericul nopţii, se auziră strigăte de la o gloată, bine înarmată, iar Petru, trezit din somnul său, sări în picioarecu sabia în mână. Într-o etalare rapidă de bravură, se năpusti sălbatic la cel mai apropiat om, tăindu-i o ureche. Imediat, Petru a fost mustrat de către glasul liniştit al Învăţătorului: "Pune-ţi sabia la locul ei."
Apoi izbucni pandemoniul când trădătorul Iuda Îl oferi pe Domnul Isus celor care-L căutau. În confuzia care a urmat, Isus a fost despărţit cu violenţă de urmaşii Săi şi târât către o întrevedere nelegală şi neaşteptată cu Pilat, în sala de judecată a guvernatorului. Cât despre ucenici, nu avem decât următoarea declaraţie simplă şi succintă: "Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit" (Matei 26:56). Dar apoi Matei adaugă repede aceste cuvinte: "Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot" (versetul 58).
Ruşinoasa întrevedere de lângă focul din curtea palatului pune în evidenţă profunzimea instabilităţii lui Petru, recnoscută mai devreme de către Domnul Isus când a adăugat numele de Chifa sau Petru (piatră rostogolitoare) la numele lui Petru. Prin trei tăgăduiri ruşinoase, Petru s-a îndepărtat de Cel care Se putea vedea clar prin uşa deschisă. Acele buze care declaraseră "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu" acum începură să rostească blesteme şi invective ca să evite degetul acuzator al unei tinere care îl recunoscuse, dar tăgăduirile lui pământeşti au fost întrerupte la mijlocul proproziţiei de către sunetul strident al unui cocoş care cânta. Apoi, ochii lui Petru au fost atraşi spre acea uşă deschisă pentru ca să întâlnească privirea prelungă, de răspuns a Domnului Isus -- o privire îndurerată de iubire şi compătimire care ardă timp de multe ceasuri inima zdrobită a lui Petru.
Pe când oroarea deplină a ceea ce făcuse i se lumină în minte, Petru alergă să se ascundă la întuneric. Slavă Domnului că nu ni se îngăduie să-l urmăm pe apostolul sfâşiat de durere, pe când probabil o fi căutat un loc singuratic în care să sufere singur într-o noapte aparent fără sfârşit. Dar remuşcările nu s-au terminat pentru Petru în acea noapte pascală şi nici în ziua pregătirii care a urmat. Cu mintea, ne putem închipui cu uşurinţă starea de chin din mintea lui Petru din timpul acelui Sabat deosebit, în timp ce Domnul Isus Se odihnea în mormânt. El se lupta cu gândul că poate a comis păcatul de neiertat. Vina copleşitoare a faptei lui josnice se afla permanent în faţa lui.
Dar apoi, a venit duminica dimineaţa, iar Petru s-a silit să vină împreună cu ceilalţi ucenici când s-au adunat să-şi împătăşească durerea. Toţi s-au simţit ruşinaţi când şi-au adus aminte cât de laş s-au purtat joi noaptea, dar Petru s-a simţit mai distrus decât oricare altul. Mi-l închipui trăgându-se la o parte într-un colţ, cu ochii încă roşii de plâns. Deodată uşa se deschide violent, iar în cameră se năpusteşte Maria Magdalena, rostind cu toată suflarea vestea cea şocantă că ea L-a văzut pe Isus cel înviat. Mai întâi, toţi se entuziasmează, după care apare un val de necredinţă. Emoţionată, Maria repetă cuvintele îngerului că ei trebuie să se ducă în Galileea ca să se înâlnească cu Învăţătorul singuri acolo. Dar Biblia ne spune despre cuvintele ei că "li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau" (Luca 24:11).
Oare ne vine greu să ne închipuim cât de frustrată s-o fi simţit Maria la atâta neîncredere faţă de ceea ce văzuse ea cu ochii ei? Dar unde era Petru? Cu siguranţă că el o va crede că spunea adevărul. Văzându-l într-un colţ, se grăbi să-şi istorisească din nou ceea ce văzuse. "Vino," îi spuse. "Trebuie să ne înâlnim cu Domnul în Galileea." "Nu, Maria. Nu eu. Isus nu va mai dori să vorbească niciodată cu mine. L-am tăgăduit cu blesteme şi înjurături!" Iar apoi cuvintele Mariei se rostogolesc cu o uimire şi mai mare: "Nu, Petru, îngerul mi-a spus 'Spune-le ucenicilor şi lui Petru.' Te-a chemat pe nume. El a dorit ca să fii şi tu neapărat acolo."
Oare au atins vreodată cuvinte mai dulci o inimă omenească decât acele cuvinte uimitoare ale Mariei? În viaţa întunecată a acelui ucenic întristat a izbucnit slava cerului asemenea unui soare răsărit din nou. Iar apoi Petru aleargă, aleargă să le spună tuturor vestea cea minunată. Istorisirea continuă după ce a spus: "nu le credeau" prin cuvintele: "Dar Petru s-a sculat şi a dat fuga la mormânt" (versetul 12). Cuvinte pline de bucurie, încă îi răsunau în inimă--Isus îl mai iubea! Isus îl iertase!
N-are rost să mai folosesc alte cuvinte, amintind această istorisire, deoarece fiecare dintre noi a trecut prin aceleaşi remuşcări, care ne tăiau asemenea unui cuţit ascuţit şi care reuşiseră să-i frângă bucuria şi nădejdea lui Petru. Ne-am pus aceeaşi întrebare pe care probabil că a strigat-o şi el în întuneric--"De ce am făcut asta? L-am iubit şi totuşi m-am lepădat de El!" Iar inima noastră frântă a fost înîlţată şi vindecată de aceeaşi asigurare binecuvântată că păcatele ni s-au iertat. Domnul Isus încă ne iubeşte şi răspunde imediat la strigătul nostru de pocăinţă. Aleluia! Ce Mântuitor! Cum am putea să nu iubim un astfel de Răscumpărător? Iar dintr-o astfel de experienţă de refacere, putem intra aşa cum a intrat şi Petru într-o viaţă de biruinţă permanentă şi de mărturisire rodnică pentru Învăţătorul. Toate acestea deoarece El ne-a ales în slăbiciunea noastră, prin bogăţiile harului Său, ca să facă de ruşine lucrurile care sunt puternice. Acolo unde păcatul s-a înmulţit, să se înmulţească şi mai mult harul! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru bogăţiile de nepătruns ale acestui har!