Ce o fi vrut să spună profetul prin aceste cuvinte ascunse? De ce L-a numit pe Isus miel şi cum putea să ridice El păcatele lumii? Ca să căpătăm răspunsul la aceste întrebări, trebuie să părăsim malurile Iordanului şi să întoarcem cu sute de ani înapoi pe malurile Mării Roşii. Copiii lui Israel tocmai scăpaseră din robia egipteană şi începeau lungul lor drum obositor prin pustia Sinai. Dumnezeu înfăptuise minuni ca să-i scape de stăpânii lor cruzi, iar acum îl chema pe Moise pe munte pentru a-i da nişte instrucţiuni foarte importante. Acolo, în singurătatea muntelui Sinai, pentru prima dată Dumnezeu a deschis înaintea ochilor omeneşti tainele propriului Său loc de şedere din ceruri. Lui Moise i s-a dat un pan în miniatură a marei săli a tronului din sanctuarul ceresc. Instrucţiunile Lui au sunat astfel: "Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceţi cortul ... după chipul pe care ţi-l voi arăta." Exodul 25:8, 9.
Când s-a întors de pe munte, Moise avea instrucţiunile exacte pentru a construi o biserică în pustie unde Dumnezeu urma să vorbească cu poporul Său în timpul şederii lor în deşert. Din pricina conjuncturii, trebuia făcută din materiale foarte uşoare, care se puteau desface uşor şi reasambla ori de câte ori călătorii îşi făceau tabăra pe drum.
Pentru o lucrare atât de importantă, Moise i-a strâns pe toţi meseriaşii talentaţi şi pe toţi artizanii din Israel şi au început zidirea, urmând cu atenţie instrucţiunile exacte, care fuseseră copiate de la modelul ce-i fusese arătat lui Moise pe munte. Cam după şase luni, lucrarea s-a isprăvit, iar Dumnezeu Şi-a arătat aprobarea, trimiţând un nor de slavă ca să înconjure cortul cel sfânt.
Tabernacolul portabil avea dimensiunile de 16,5 x 5,4 m cu o curte înconjurătoare îndreptată spre est. Clădirea dreptunghiulară era împărţită în două camere separate de o perdea grea, care se întindea de la tavan până la podea. Camera mai mare, prima, se numea sfânta şi cuprindea trei mobiliere deosebite -- un candelabru în stânga, masa punerii înainte în dreapta şi un altar din aur cu tămâie, aşezat chiar în faţa perdelei.
În cea de a doua cameră, numită sfânta sfintelor (sau locul prea sfânt), se afla un singur mobilier -- chivotul legământului. Era un cufăr din lemn de salcâm, acoperit cu aur, care urma să păstreze în el tablele Legii celor Zece Porunci. Deasupra chivotului se afla scaunul îndurării, reprezentând locul corespunzător din cer unde se manifesta prezenţa lui Dumnezeu. O lumină strălucitoare ca o slavă se odihnea în acel loc cel mai sfânt din toate locurile de pe pământ. La fiecare capăt al chivotului se aflau câte doi heruvimi sculptaţi din aur, fiecare acoperind cu o aripă scaunul îndurării, în timp ce se uitau cu respect la chivot şi la ceea ce se afla în chivot.
De ce erau atât de stricte dimensiunile pentru această construcţie trecătoare şi de i-a poruncit Dumnezeu lui Moise să o facă exact după modelul, pe care i se arătase chiar în cer? Răspunsul se va evidenţia de la sine, când vom înţelege simbolul ritualurilor de închinare zilnică, care au fost orânduite în mod divin pentru ca fiecare israelit să le aducă la îndeplinire în acel cort.
Prin ceremoniile şi jertfele prescrise, se oferea iertarea pentru păcat şi se putea face ispăşire atât pentru vina fiecăruia, cât şi pentru vina colectivă. Pe scurt, sistemul de mărturisire funcţiona în următorul fel: dacă un om sau o femeie păcătuia, trebuiau să aducă un miel fără pată sau cusur în curtea sanctuarului. Acolo, lângă altarul arderilor de tot, li se cerea să-şi mărturisească păcatul deasupra animalului şi apoi să-l omoare cu propria lor mână. Desigur că mielul fără cusur Îl reprezenta pe viitorul Mesia. Prin credinţă, îşi transferau păcatele asupra mielului, primeau moartea ispăşitoare a Mântuitorului în locul lor. Prin faptul că vărsau ei singuri sângele, li se aducea aminte permanent că păcatul înseamnă moarte şi că nu puteau fi iertaţi decât prin moartea ispăşitoare a altcuiva.
Apoi, preotul aşeza sângele pe coarnele altarului în curtea dinafară şi mânca o bucăţică din carne, astfel luând asupra lui păcatele ale înşişi închinătorilor. După aceasta, preotul aducea o jertfă pentru propriul lui păcat şi ducea sângele în sfânta unde stropea înaintea perdelei. Astfel, toate păcatele, fie direct, fie indirect, ajungeau în cele din urmă în sanctuar, unde erau amintite prin sângele stropit. Zi de zi, un an întreg, se strângeau în sanctuar păcatele prin slujba zilnică a preoţilor din sfânta.
Apoi venea ziua ispăşirii, o dată pe an, unde se amintea pentru ultima dată păcatul lor în sanctuar. Cădea întotdeauna în cea de a zecea zi a lunii a şaptea şi se numea "curăţirea sanctuarului." Până acum, această sărbătoare solemnă (Yom Kippur) este considerată de către fiecare evreu drept o zi a judecăţii. Simbolic, avea loc o ştergere a păcatelor amintite prin sânge, pe când marele preot, singur, intra în sfânta sfintelor ca să stropească cu sângele unui ţap. Este interesant cum era ales acel ţap deosebit din cei doi care erau aduşi în curte în ziua ispăşirii. Doar un singur om, marele preot, înfăptuia lucrarea acestei orânduiri anuale. Arunca sorţii ca să hotărască animalul care urma să fie omorât ca "ţapul pentru Domnul" şi care urma să fie izgonit ca ţapul ispăşitor.
În timp ce marele preot omora animalul lângă altarul din curte, întreaga adunare îşi amăra sufletul prin post şi rugăciune. Soarta lor urma să fie hotărâtă înaintea scaunului de îndurare din sanctuar. Dacă cineva avea păcate care nu fuseseră mărturisite şi amintite în sanctuar, nu urma să se facă ispăşire pentru acele păcate. Acel bărbat sau acea femeie urma să fie îndepărtat din Israel şi izgonit din tabără. Doar marele preot trecea dincolo de perdea ca să stropească cu sânge pe scaunul îndurării şi să curăţească toate rapoartele păcatelor din sanctuar. Când ieşea din sfânta sfintelor, ispăşirea finală se termina şi avusese loc o judecată în simbol cu privire la păcat şi la pedeapsa lui.
Ultimul act pe care îl făcea marele preot era să îşi aşeze mâinile pe capul ţapului ispăşitor care era pe urmă alungat în pustie ca să moară singur. Astfel, se zugrăvea pe viu pedepsirea finală a lui Satana, care poartă vina pentru păcatele fiecărui om. Ţapul ispăşitor nu putea să-l reprezinte pe Hristos, deoarece ţapul Său fusese ales mai înainte din cei doi traşi la sorţi. De asemenea, ţapul ispăşitor nu îşi varsă nici un sânge, aşa că, nu are nici un rol în ispăşire. Pe de altă parte, Satana, trebuie să sufere în cele din urmă vina pentru că a luat parte la toate păcatele ce s-au comis vreodată. Nu va putea niciodată să poarte vina oamenilor, deoarece vina lor a fost deja anulată de stropirea cu sângele ispăşitor. El îşi va purta propria vină şi pedeapsă la sfârşitul celor o mie de ani în "pustie" unde va rămâne singur. Toate acestea sunt simbolizate de izgonirea ţapului ispăşitor pentru a muri în pustie.
Nu ne îngăduie timpul să examinăm bogăţia de simboluri a cortului din deşert, care aduce lumină aproape în orice aspect al marelui plan de mântuire. Prin pâine, tămâie, candelabru, scaunul îndurării se prefigura de fapt Mielul de jertfă, adică Domnul Hristos. Dar mai presus de toate, era reprezentat prin marele preot, care ducea sângele până în prezenţa lui Dumnezeu, Şechina. În curând, vom descoperi din cartea către Evrei, că toate simbolurile pământeşti trebuiau să-şi găsească împlinirea în slujba Domnului Isus în sanctuarul din ceruri. Cum a început Domnul Isus şi când a început acea lucrare de preot reprezintă subiectul palpitant al viziunii celei mai impresionante din cartea lui Daniel. Pe când vom studia Daniel capitolele 8 şi 9, ni se va dezvălui din ce în ce mai mult importanţa sanctuarului.
În acest cadru, Daniel a avut o viziune în care un berbec şi un ţap se luptau până la moarte. Berbecul cu două coarne a apărut primul şi "făcea ce voia şi a ajuns puternic." Daniel 8:4. Apoi, a apărut de la apus într-o mare viteză un ţap cu un corn mare între ochi şi a atacat berbecul. În luptă, a învins ţapul, zdrobind coarnele berbecului. Ca urmare, ţapul "a ajuns foarte puternic." Dar "când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari...." Daniel 8:8.
Apoi în viziune, Daniel a văzut ridicându-se un corn mic. Spre uimirea lui, acest corn mic "s-a mărit nespus de mult" şi chiar s-a înălţat împotriva lui Dumnezeu, "aruncând adevărul la pământ." În cele din urmă, în viziune, Daniel a auzit o conversaţie între doi sfinţi. Unul a pus o întrebare, iar celalt i-a dat un răspuns, care i-a trimis o rază de speranţă profetului captiv. S-ar părea că întrebarea se ocupa exact de ceea ce-l preocupa pe Daniel -- refacerea templului de la Ierusalim. "În câtă vreme ... va fi călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea?" Daniel 8:13 Răspunsul a fost: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit." Daniel 8:14.
Când s-a încheiat viziunea, Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Gabriel să-i explice înţelesul celor ce le văzuse Daniel. Cu privire la animale, el îi spuse: "Berbecele, pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat." Daniel 8:20, 21.
Explicaţia succesiunii împărăţiilor nu era ceva nou pentru Daniel din pricina vedeniilor avute mai înainte, vedenii legate de istoria universală. El era bine familiarizat atât cu Medo-Persia cât şi cu împărăţia Greciei, condusă de Alexandru, care urmau să conducă lumea după Babilon. Ştia şi despre cea de a patra împărăţie a Romei şi despre cum urma cornul cel mic, cel hulitor, să se încumete să schimbe legea şi cârmuirea lui Dumnezeu. Explicaţia dată de Gabriel acelor evenimente viitoare îi erau de un interes vital lui Daniel, în calitate de om de stat, dar preocuparea lui cea mai profundă se îndrepta spre refacerea templului. Dorea să audă mai multe despre sfârşitul asupririi şi despre curăţirea sanctuarului. Cu nerăbdare, aştepta ca îngerul să-i explice înţelesul acelei conversaţii tainice dintre cei doi sfinţi. Închipuiţi-vă dezamăgirea lui când Gabriel încheie întreaga dezvăluire prin următoarele cuvinte: "Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremi îndepărtate." Daniel 8:26.
Atât de mult îşi dorise Daniel să afle timpul exact al împlinirii vedeniei, încât a fost distrus de sugestia că această curăţire urma să aibă loc într-un viitor foarte îndepărtat şi urma să fie "pecetluită" pentru înţelegerea lui. Astfel îşi descrise propria reacţie: "Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia." Daniel 8:27.
Vă rog să reţineţi că singura parte din viziune care nu fusese explicată era chiar ultimul segment care se ocupa cu sanctuarul. Era legată de perioada de timp de 2300 de zile şi de instaurarea închinării, care îi împovăra sufletul. Aşa că Daniel începu să se roage ca Dumnezeu să-i răspundă la dorinţa lui arzătoare de a înţelege acea parte din viziune. O mare parte din capitolul 9 se ocupă cu rugăciunea sinceră a profetului ca Dumnezeu să-Şi ierte poporul de apostazie şi să refacă cetatea cea iubită şi templul. "Fă să strălucească faţa Ta peste sfântul Tău locaş pustiit! ... Priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău!" Daniel 9:17, 18.
În timp ce se ruga, Gabriel "pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie," l-a atins şi i-a spus: "Am venit acum să-ţi luminez mintea... Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!" Daniel 9:22, 23. Ce vedenie a fost rugat Daniel s-o înţeleagă? În care vedenie i se arătase Gabriel mai înainte? Şi care parte din vedenie fusese lăsată neexplicată? Răspunsurile la aceste întrebări sunt evidente. Gabriel vorbea despre timp în vedenia din Daniel 8. Acum ne aşteptăm să-şi încheie explicaţia cu privire la cele 2300 de zile, la sfârşitul cărora sanctuarul urma să fie curăţit.
De data aceasta, Daniel n-a mai fost dezamăgit. Gabriel a început imediat să-i explice acea profeţie cu privire la timp. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte." În aceste cuvinte ale îngerului ni se descoperă două adevăruri importante. Cuvântul "hotărâte" înseamnă de fapt "tăiate" în originalul ebraic. Dar de ce să fie tăiate 70 de săptămâni? Reţineţi că aceasta este de fapt explicaţia conversaţiei tainice despre cele 2300 de zile. Aşa că cele 70 de săptămâni trebuie tăiate de la începutul acelui tabel de timp şi au fost lăsate poporului lui Daniel, evreilor, cu un anume scop. Următoarele cuvinte ale lui Gabriel descoperă de ce le-a fost lăsată această anume perioadă de timp. "Până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor." Daniel 9:24.
Înţelegem imediat că toate aceste expresii au de a face cu Mesia. El urma să vină din poporul ales -- poporul lui Daniel -- iar cele 70 de săptămâni reprezentau un timp de har acordat naţiunii iudaice pentru a se vedea ce urmau să facă cu Mesia. Ca să înţelegem când urma să înceapă şi să se termine acest timp de har, trebuie să avem în vedere un principiu important de interpretare profetică. În simbolistica profeţiei, o zi reprezintă un an. În Ezechiel 4:6 Dumnezeu declară: "Îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Acelaşi principiu se repetă din nou în Numeri 14:34.
Asta înseamnă că avem de fapt de a face cu o perioadă de timp de 2300 de ani în loc de tot atâtea zile literale. Nu este de mirare că îngerul i-a zis lui Daniel că este lucruri erau pentru "multe zile." Adevărul este că această viziune constituie cea mai lungă profeţie de timp din întreaga Biblie.
Dar acum trebuie să aflăm când începe şi când se termină această lungă perioadă de timp. Ştim deja ce se întâmplă la sfârşit -- sanctuarul va fi curăţat -- şi mai ştim că primele 70 de săptămâni au fost puse deoparte ca timp de har pentru naţiunea iudaică. Următoarele cuvinte ale lui Gabriel încep să ne dezlege enigma: "Să ştii dar şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni ..." Daniel 9:25.
Acum, avem un anume eveniment prin care să marcăm începutul profeţiei. Gabriel explică cum vor trece şaizeci şi nouă de săptămâni de la porunca de rezidire până la venirea lui Mesia. Aici se arată clar începutul celor 2300 de ani. Punctul de început se leagă de porunca lui Artaxerxes amintită în Ezra 7:12, 13: "Am dat poruncă să se lase să plece aceia din poporul lui Israel, din preoţii şi din leviţii lui, care se află în împărăţia mea şi care vor să plece cu tine la Ierusalim." Contextul acestui decret a oferit măsurile pentru rezidirea atât a zidurilor cât şi a templului vechiului Ierusalim. Data acestei porunci este fixată de către istorie în anul 457 în.Hr.
Puţină aritmetică ne va descoperi acum data reală a începutului lucrării Domnul Isus. Îngerul spusese că Mesia va veni la şaizeci şi nouă de săptămâni de la data 457 în.Hr. Urmând regula Bibliei după care o zi este un an, asta înseamnă 483 de ani şi ne aduce la anul 27 d.Hr. A apărut Mesia exact atunci? Cuvântul Mesia înseamnă "Unsul" şi chiar în acel an, 27 d.Hr., Domnul Isus Şi-a primit ungerea din ceruri după ce a fost botezat în Iordan. Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra Lui şi El Şi-a început lucrarea în calitate de Uns al lui Dumnezeu. Dacă ar fi studiat această profeţie, evreii ar fi putut să ştie anul exact al venirii Mântuitorului lor.
Acum trebuie să urmărim un lucru deosebit de interesant. Şaptezeci de săptămâni (sau 490 de ani) fuseseră scoşi din cei 2300 de ani/zile ca aplicându-li-se mai ales evreilor, iar şaizeci şi nouă de săptămâni (sau 483 de ani) fuseseră prezişi până la venirea lui Mesia. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni s-au terminat în anul 27 d.Hr., iar o săptămână mai târziu (sau şapte ani) s-a încheiat timpul de har îngăduit evreilor în anul 34 d.Hr. Chiar în acel an, s-a încheiat timpul de har pentru naţiunea Israelului. Îl respinseseră pe Mesia şi îl omorâseră cu pietre pe Ştefan. De la acea scenă de martiriu, Saul cel convertit a fost trimis ca apostol al neamurilor. El a declarat: "Fiindcă voi nu-l primiţi ... iată că ne întoarcem spre neamuri." Fapte 13:46.
Se cuvine acum să-i acordăm o atenţie deosebită celei de a şaptezecea săptămâni, perioada de timp de şapte ani de la botezul lui Mesia până la lepădarea evreilor. Un eveniment deosebit de important urma să marcheze mijlocul celei de a şaptezecea săptămâni. Gabriel şi-a continuat explicaţia lui Daniel, descriind când urma să fie stârpit Mesia. El spuse: "La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa." Daniel 9:27.
Este un fapt recunoscut de către toţi că perdeaua templului s-a sfâşiat de sus până jos chiar în clipa când a murit Domnul Isus (Matei 27:50, 51), indicând astfel sfârşitul sistemului ceremonial. Simbolul îşi întâlnise realitatea. Se jertfise acum adevăratul Miel şi nu mai era nevoie de simboluri. Aşa că Domnul Isus urma să fie stârpit în mijlocul săptămânii pentru a face să înceteze jertfele. Nu ne este greu să ne dăm seama că mijlocul acestor şapte ani urma să fie trei ani şi jumătate din oricare capăt. Cu alte cuvinte, urma să fie exact la mijlocul perioadei dintre anul 27 şi 34 d.Hr. A murit Domnul Isus în acel timp? Este un adevăr istoric că Domnul Hristos a predicat doar trei ani şi jumătate de la botezul Său. În anul 31 d.Hr. a fost răstignit. Ce împlinire uimitoare a celei mai precise profeţii din scripturi! Aşa cum a prezis profeţia, Unsul a apărut în istorie la 483 de ani de la porunca de rezidire a Ierusalimului.
Unii au încercat să despartă cea de a şaptezecea săptămână de cele şaizeci şi nouă de săptămâni precedente din profeţie, împingând-o în viitor şi susţinând existenţa unei perioade de 2000 de ani între cele şaizeci şi nouă de săptămâni şi cea de a şaptezecea săptămână. Nu numai că nu există nici un temei biblic pentru o astfel de presupunere, dar ar face aproape de neînţeles frumoasa solie mesianică a acestei profeţii hristocentrice. Cea de-a şaptezecea săptămână nu are nimic de a face cu vreo venire a lui Hristos înainte de luarea la cer sau cu lucrarea antihristului. Ca parte a celor şaptezeci de săptămâni, a marcat o perioadă de încercare pentru naţiunea Israel în legătură cu atitudinea lor faţă de Mesia. Anii desemnaţi şi-au găsit de mult împlinirea. Mântuitorul a fost omorât în mijlocul celei de-a şaptezecea săptămâni, iar iudeii au fost lepădaţi ca naţiune.
Dar acum ne aflăm în faţa unei întrebări care ne nedumereşte. Cum se putea să se cureţe raportul păcatelor din sfânta sfintelor din sanctuar în anul 1844? Istoria ne descoperă că la acel timp nu mai exista nici un sanctuar pe pământ. Templul fusese nimicit ultima dată în anul 70 d.Hr. Este adevărat! Dar oare mai exista vreun sanctuar în afara templului de pe pământ? Într-adevăr, Moise îl copiase pe cel de pe pământ după modelul celui din ceruri. El era adevăratul cort şi era tot atât de real ca şi modelul celui cu două încăperi pe care Israel îl confecţionase în pustie. Prin urmare cu siguranţă că se referea la sanctuarul din ceruri care a fost curăţit în 1844. În conformitate cu simbolul, sau umbra, marele preot urma să realizeze o ispăşire finală sau o lucrare de judecată în timpul acelei intrări solemne din sfânta sfintelor. Împlinirea în realitate cerea ca Marele Preot, Domnul Isus, să facă acelaşi lucru în templul simbol de sus.
Epistola către Evrei ne asigură că tot ceea ce s-a prefigurat prin sanctuarul pământesc trebuie adus la îndeplinire în sanctuarul din ceruri de către Marele Preot din ceruri. "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul." Evrei 8:1, 2.
Iată-ne în faţa unei întrebări importante: Oare slujbele prescrise în sanctuarul pământesc se legau de lucrarea pe care Domnul Isus urma să o facă în adevăraul templu din ceruri? Evrei îi descrie pe preoţii leviţi ca pe cei care "fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: 'Ia seama', i s-a zis, 'să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte.'" Evrei 8:5.
Aici scriitorul inspirat ne explică de ce i-a cerut Dumnezeu lui Moise să copieze cu multă atenţie modelul descoperit pe munte. Cel pământesc urma să slujească drept "pildă şi umbră" a lucrării Domnului Hristos înaintea Tatălui. Urmărind lucrarea preotului din cele două încăperi de aici de pe pământ, oamenii urmau să înţeleagă lucrarea deosebită de mijlocire făcută de Domnul Hristos după ce S-a înălţat din nou la ceruri. În Evrei 9:1-10 citim cu multe amănunte cum decurgea în sanctuarul pământesc slujba zilnică şi slujba de curăţire o dată pe an, ceea ce era o pildă şi o umbră a celui ceresc. Aici, după ce a descris intrarea solemnă a marelui preot în sfânta sfintelor în Ziua Ispăşirii, ap.Pavel a scris: "Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi." Evrei 9:8.
Este clar că acest verset vrea să spună că slujba Domnului Hristos în sanctuarul adevărat din ceruri urma să înceapă doar după ce cel pământesc îşi împlinise rolul său simbolic de pildă şi model. Când S-a înălţat, Domnul Isus a intrat în prima încăpere a sanctuarului ceresc aşa cum se arată în descrierea făcută de Ioan, care Îl vede umblând printre sfeşnice (Apocalipsa 1:13). Aceasta împlineşte pilda lucrării locului sfânt de pe pământ. Atunci când a intrat în locul sfânt din ceruri, El nu a mai dus cu El sângele mieilor şi ţapilor, "ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică." Evrei 9:12.
Dar tot atât de sigur pe cât a împlinit pilda din lucrarea zilnică în locul sfânt, Domnul Hristos trebuie să împlinească pilda mijlocirii din locul prea sfânt. Ap.Pavel scria: "Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot, care intră în fiecare an în locul prea sfânt cu un sânge, care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă." Evrei 9:25-28.
Să nu treceţi cu vederea peste legătura dintre acel cuvânt "judecată" şi ceea ce face Domnul Isus în sfânta sfintelor. Nu trebuia să intre acolo în fiecare an, ci o singură dată "la sfârşitul lumii". Lucrarea Lui de curăţire a sanctuarului ceresc de rapoartele păcatelor era absolut necesară pentru a împlini pilda şi umbra Zilei de Ispăşire din sanctuarul de pe pământ. Declaraţia biblică în acest sens este de fără echivoc şi de netăgăduit. "Şi după lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu." Evrei 9:22-24, sublinirea autorului.
Deci, ce anume era necesar? Ca să se curăţească chipurile din ceruri, aşa cum se curăţeau cele de pe pământ. Dar de ce anume se curăţeau ele? Desigur că, de rapoartele păcatelor. Acel raport se făcea în cortul de pe pământ prin sângele stropit. Iar în sanctuarul din ceruri se face prin cărţile descrise în acea scenă a marii judecăţi din Apocalipsa 20:12: "Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea."
Când se curăţea raportul de pe pământ? O dată pe an în Ziua Ispăşirii sau Yom Kippur, şi se numea marea zi a judecăţii. Dar când se curăţă sanctuarul din ceruri? Se va curăţa când Domnul Hristos Marele nostru Preot va trece din sfânta în sfânta sfintelor din templul din ceruri. Când ne arată profeţia că va avea loc această curăţire? "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit!" Daniel 8:14. Fără îndoială că am dovedit că profeţia celor 2300 de zile-ani s-a încheiat în anul 1844. Ce gând solemn că din acel an trăim timpul judecăţii! Domnul Hristos Şi-a început acum lucrarea în sfânta sfintelor, iar raportul vieţii fiecărui om trebuie să treacă în revistă în timpul acestei perioade a judecăţii.
S-ar putea ca cineva să se întrebe de ce este nevoie de această judecată pre-adventă (înainte de revenirea Domnului Hristos). De ce a declarat ap.Pavel că "trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite"? Rapoartele păcatelor trebuie cercetate pentru a se hotărî cine va fi mântuit. Amintiţi-vă că "morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea." Această judecată de cercetare trebuie să aibă loc înainte ca să vină El să execute sentinţa. La venirea Lui, cei răi vor fi ucişi de slava Lui strălucitoare. În acea clipă se face o despărţire între cei mântuiţi şi cei pierduţi. Evident, cărţile trebuiau cercetate înaintea acelui timp pentru a se hotărî cine va fi pierdut şi cine va fi salvat.
Când Domnul Isus va pleca din sfânta sfintelor, ispăşirea finală va fi încheiată. Timpul de har se va încheia pentru lume, aşa cum se încheia şi pentru iudei în Ziua Ispăşirii după ce marele preot îşi încheia slujba din sanctuarul pământesc. După acesta, Domnul Hristos Îşi va pune deoparte veşmintele preoţeşti şi Se va îmbrăca cu hainele împărăteşti. Apoi, se va da decretul: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană ... Iată Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui." Apocalipsa 22:11, 12.
Hristos care "S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora ... Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă." Cu acea ocazie, El nu ne va mai purta păcatele, lucrarea Lui de mijlocire se va fi încheiat şi El va veni "nu în vederea păcatului", ci ca să-Şi aducă răsplata şi să execute judecata hotărâtă în cărţi.
Aşa că, ce lucrare a făcut Domnul Hristos din 1844? Daniel a descris această scenă spectaculară în următoarele cuvinte: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile." Daniel 7:9, 10.
Dumneavoastră şi cu mine nu vom fi prezenţi în persoană în timp ce are loc această fază a judecăţii de cercetare. Totul se face din rapoartele cărţilor. Are loc chiar acum. Curând, foarte curând, va fi examinat şi ultimul caz, va fi şters din cartea faptelor şi ultimul raport al păcatelor. Atunci, cercetarea se poate concentra asupra cărţii vieţii, "Şi oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc." Apocalipsa 20:15, sublinierea autorului. Daniel a declarat: "Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12:1, sublinirea autorului.
Nu există nici o scenă mai solemnă în întreaga Biblie decât descrierea acestei curţi de judecată din Daniel 7. Măreţia înfricoşătoare a tronului maiestuos al Tatălui şi persoana Lui proslăvită domină imaginea sanctuarului cu cărţi şi judecată. Miriade de îngeri stau în apropiere ca martori. Apoi în versetul 13, avocatul apărării vine în faţă pentru a-i reprezenta pe aceia ale căror rapoarte vor fi cercetate. Daniel a văzut "Unul ca un Fiu al omului, (care) a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Daniel 7:13.
Dar, al căror nume vor fi luate în considerare la judecata de "curăţire a sanctuarului", care are loc acum în sala tronului cerului? Al tuturor care L-au mărturisit pe Domnul Hristos şi cărora li s-a înscris numele în cartea vieţii. Ap.Pavel scria despre colaboratorii săi credincioşi ca despre cei "ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii." Filipeni 4:3. Ioan arată clar că urmează să fie cercetate şi alte cărţi, "nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea." Apocalipsa 20:12.
În aceste cărţi se află rapoartele vieţii tuturor oamenilor, care s-au încrezut vreodată în meritele mântuirii oferite de Domnul Hristos. De la primul om care a murit până la ultimul om în viaţă înainte ca să se încheie timpul de har, mărturisirea de credinţă se compară cu raportul cuvintelor, gândurilor şi faptelor. Învăţătorul Însuşi a declarat: "Nu orişicine-Mi zice: 'Doamne, Doamne!' va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri." Matei 7:21, sublinierea autorului.
Ei bine, cărţile descoperă cu o acurateţe teribilă dacă păcatele au fost mărturisite şi părăsite. Aceia care L-au primit pe Hristos în toată plinătatea credinţei lor mântuitoare şi a curăţirii Lui au fost scrişi în cărţi ca fiind iertaţi. În această lucrare de ispăşire finală, acel raport al păcatului trebuie şters acum, iar numele lor trebuie să rămână înscrise în cartea vieţii sau altfel numele lor trebuie şterse din cartea vieţii, iar păcatele lor trebuie să rămână în cartea faptelor. Ioan a scris: "Cel ce va birui . . . nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii." Apocalipsa 3:5.
Haideţi să ne imaginăm cum începutul acestei judecăţi se opreşte asupra lui Abel, primul credincios care a murit dintre oameni. Când se cercetează numele lui, este arătat din cărţi raportul păcatelor lui, dar lângă fiecare se găseşte cuvântul "iertat". Abel a avut credinţă în Răscumpărătorul care urma să vină şi şi-a arătat acea credinţă aducând un miel ca dar pentru păcat. Domnul Isus, Apărătorul, păşeşte înaintea Tatălui, Îşi întinde mâinile şi Îşi arată sângele în favoarea credinciosului Abel. Raportul păcatelor lui se şterge din carte, iar numele lui se păstrează în cartea vieţii.
Următorul nume strigat s-ar putea să fie cel al lui Cain, care şi el a mărturisit că are credinţă într-un Mântuitor. Şi păcatele lui sunt raportate în cartea faptelor, dar nu există nici un raport al iertării lângă acele păcate. Cain nu şi-a manifestat credinţa într-un Mântuitor divin. În locul unui miel, el a adus roade din grădina lui, iar "fără vărsare de sânge nu este nici o iertare." Mijlocitorul tare ar dori să-i ia partea lui Cain, dar nu poate să-Şi ofere sângele în favoarea cuiva care a căutat să fie primit prin alte mijloace decât moartea Sa ispăşitoare. Cu durere, numele lui Cain este şters din cartea vieţii, iar păcatele lui sunt păstrate în cartea faptelor.
Această curăţire a sanctuarului ceresc are loc din 1844 şi va continua până Marele Preot Se va ridica în picioare şi va rosti cuvintele: "Cine este întinat, să se întineze şi mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe." Cu acea ocazie, soarta tuturor, atât a celor vii cât şi a celor morţi, va fi sigilată şi fixată pe baza acelei judecăţi.
Care ar trebui să fie atitudinea noastră în acest timp deosebit când cazul nostru se judecă în marele tribunal al cerului? În timpul marei Zile a Ispăşirii de pe vremea Israelului din vechime, era un timp de amărâre a sufletului, de rugăciune şi post şi de solemnă cercetare a sufletului. Cu siguranţă că acest spirit ar trebui să-i caracterizeze astăzi pe toţi aceia care recunosc că trăim în adevărata Zi a Ispăşirii. Jertfa ispăşitoare desăvârşită s-a făcut prin moartea Domnului Isus. Ni s-a acordat o iertare deplină de către Marele nostru Preot credincios de când S-a înălţat la ceruri. Această lucrare mai continuă şi acum. Dar din 1844 se îndeplineşte o lucrare de judecată în sfânta sfintelor, care ne afectează pe fiecare dintre noi. În această curăţire a sanctuarului, se pot şterge doar acele păcate care au fost mărturisite şi părăsite. Doar credinţa în sângele Domnului Isus va aduce îndreptăţire şi izbăvire. Avocatul nostru n-a pierdut niciodată nici un caz. El S-a angajat în lucrarea de a curăţi raportul dvs. şi al meu înaintea universului, dar El nu poate accepta decât cazurile acelora care au credinţă în sângele Lui. "Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile --- pe Isus, Fiul lui Dumnezeu --- să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie." Evrei 4:14-16.
Ce satisfacţie şi încurajare să ştim că Mijlocitorul Se află într-adevăr de partea noastră, slujind în apărarea noastră şi pentru îndreptăţirea noastră. Deoarece a fost cândva om pe acest pământ, este în stare de o empatie totală faţă de ispitele şi încercările noastre. Să ne bucurăm aşadar de adevărurile minunate pe care le-am aflat despre puternicul nostru Avocat al apărării care "trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi" şi care, s-ar putea chiar în această clipă să ceară meritele sângelui Său ispăşitor spre a şterge păcatele dvs. sau ale mele. Ce Mântuitor! Ce Avocat! Ce Prieten!