Este duminica într adevăr sfântă?

Una din cele mai frumoase rugăciuni rostite de David se raportează în Psalmul 43:3: "Trimite lumina şi credincioşia Ta ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale." Aceeaşi rugăciune sinceră pentru a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să se afle în inima fiecărui căutător sincer al adevărului. O bunăvoinţă de a se lăsa învăţat şi de a asculta trebuie să-i caracterizeze pe toţi aceia care doresc să fie luminaţi de Duhul Sfânt. Pentru ei se va împlini frumoasă făgăduinţă din fericiri: "Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi" (Matei 5:6).

Dar n-are niciun sens să ne rugăm pentru adevăr dacă n-avem nicio intenţie să ascultăm atunci când Dumnezeu va răspunde rugăciunii noastre. Unul din cele mai mari privilegii pe care ni le poate acorda Dumnezeu este să ne ofere cunoaşterea Cuvântului Său, iar lucrul cel mai plin de încumetare pe care poate cineva să-l facă este să se roage să înţeleagă voia lui Dumnezeu, iar apoi să refuze să asculte, indiferent pentru care motiv, atunci când vine răspunsul.

Mulţi oameni se fac vinovaţi de răstălmăcirea Bibliei pentru a o face să se potrivească experienţei lor sărace şi slabe, în loc de a face să se potrivească experienţa lor cu cerinţele Cuvântului. Există un singur test decisiv al adevărului şi acesta este Biblia. Fiecare cuget religios, fiecare carte pe care o citim şi fiecare predică pe care o auzim trebuie măsurată după regula infailibilă a Scripturilor inspirate. N-are importanţă ce am fost învăţaţi când eram mici sau ceea ce face marea majoritate a oamenilor sau ceea ce ne fac să credem sau să gândim stările noastre sufleteşti. Aceşti factori nu sunt corecţi cât priveşte un test al adevărului absolut. Trebuie să găsim răspunsul la cea mai importantă întrebare: Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu în acest subiect?

Unii oameni cred că dacă sunt sinceri în ceea ce cred, Dumnezeu îi va primi şi îi va mântui. Totuşi, doar sinceritatea nu ajunge. Cineva poate fi sincer şi să fie sincer greşit. Mi-amintesc că acum câţiva ani mergeam cu maşina spre West Palm Beach, Florida. Cel puţin aşa credeam că merg într-acolo. Era noapte, şi nu mai văzusem nici un indicator de ceva timp. Deodată, farurile mele au descoperit un indicator care spunea, "Belle Glade 14 mile." Supărat, mi-am dat seama că mă îndreptam exact în direcţia opusă lui West Palm Beach. Mă aflam pe drumul greşit. Nimeni n-ar fi putut fi mai sincer decât mine în acea noapte, dar sincer mă aflam pe drumul greşit. Ei bine, aş fi putut continua drumul spunându-mi că undeva, cumva s-ar putea să dau de West Palm Beach. În schimb, am întors maşina şi am ajuns în locul de unde greşisem drumul şi am luat-o pe drumul drept care mă ducea în West Palm Beach. Era singurul lucru bun de făcut.

Cuvântul lui Dumnezeu are multe de spus acelora care vor să se lase corectaţi. Cei de care trebuie să ne fie cel mai mult milă sunt cei care au mintea încuiată. Ei se vor împotrivi oricărei informaţii care se deosebeşte de vederile lor personale. Mintea lor este deja decisă şi nu mai doresc să se obosească cu alte adevăruri. Lucrul acesta este mai ales adevărat cu privire la subiectul Sabatului. Mulţimi de oameni au moştenit păreri despre care zi trebuie păstrată în fiecare săptămână şi le vine foarte greu să judece obiectiv vreun alt punct de vedere. Mulţi din ei ştiu că una din cele Zece Porunci cere păstrarea zilei a şaptea a săptămânii. Mai ştiu că ziua a şaptea este sâmbăta. Cu toate acestea, urmează cu tenacitate tradiţia de a păstra o altă zi decât cea pe care a poruncit-o Dumnezeu. Ei se închină duminica, prima zi a săptămânii pentru care nu există nicio poruncă biblică. De ce o fac? Majoritatea păstrătorilor duminicii pur şi simplu au acceptat obiceiul majorităţii religioase unde au fost crescuţi, presupunând că trebuie să fie corect deoarece atât de mulţi îl ţin. Este oare o presupunere sigură? Oare majoritatea a avut de obicei dreptate în problemele de religie?

Biblia răspunde cu un NU clar la aceste întrebări. Orice text disponibil ne descoperă că, cel puţin în probleme religioase, majoritatea a greşit întotdeauna. Însuşi Domnul Isus a declarat: "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului (Luca 17:26). Doar opt oameni au intrat în arcă şi au fost salvaţi de la potop. Domnul Hristos a declarat că doar puţini vor fi mântuiţi la sfârşitul lumii: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află" (Matei 7:13, 14).

Este foarte adevărat că marea majoritate a creştinilor de astăzi, incluzându-i pe mulţi evanghelişti şi teologi de renume, ţin duminica în locul sabatului zilei a şaptea. Lucrul acesta n-ar trebui să-l impresioneze peste măsură pe nimeni. Ar trebui în lumina cuvintele Domnului Hristos să ridice un steag de avertizare. Adevărul n-a fost niciodată popular maselor de oameni, iar acei din majoritatea de astăzi, aşa ca şi în trecut, nu caută cu tot dinadinsul adevărul, ci caută o religie uşoară, plăcută, comodă, care să le permită să trăiască aşa cum o doresc.

Atunci care ar trebui să fie testul adevăratului Sabat? Un lucru şi numai un singur lucru--Cuvântul lui Dumnezeu. Din nefericire, milioane de oameni n-au studiat singuri Biblia cu privire la acest subiect. Sugerez să testăm obiceiul de a ţine duminica pe care îl au acest grup majoritar şi să aflăm dacă este corect. Dacă este biblic, atunci noi toţi ar trebui să-l acceptăm şi să păzim cu credincioşie fiecare duminică. Dacă Scripturile nu susţin acest obicei, atunci ar trebui să cercetăm sârguincios Cuvântul până vom găsi ziua pe care a lăsat-o Domnul ca s-o ţinem.

Modalitatea cea mai sinceră pe care o cunosc de a aborda acest subiect este să ne uităm la tot ceea ce spune Biblia despre prima zi a săptămânii. Există doar opt texte în Noul Testament care se referă la duminică şi dacă vom studia cu atenţie aceste versete, putem fi siguri că avem toate dovezile înaintea noastră. Dacă există vreo autoritate biblică pentru a păzi prima zi a săptămânii, va trebui găsită într-unul din aceste versete. Sunteţi gata să fiţi confruntaţi cu urmările acestui fel de studiu exhaustiv? Aici ne vor fi puse la încercare prejudecăţile! Ne putem deschide total mintea la tot ceea ce descoperă această cercetare obiectivă? Nu sunt întrebări capcană. Personal, nu-mi pasă ce zi va fi găsită că este sabatul. Dacă Biblia aşa învaţă, voi păzi bucuros lunea, joia, vinerea sau duminica. Cu mult timp în urmă, m-am hotărât să devin credincios şi să urmez Cuvântul lui Dumnezeu oriunde m-ar duce, indiferent de sentimentele mele. N-are importanţă ce zi o sfinţesc atâta timp cât este cea poruncită de Biblie! Sper ca şi dvs. să consideraţi la fel acum când vom începe să examinăm fiecare referinţă din Noul Testament care aminteşte prima zi a săptămânii.

Să începem cu prima evanghelie. Matei scrie aşa: "La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul" (Matei 28:1). Avem aici o dovadă foarte interesantă că Sabatul nu putea să fie prima zi a săptămânii. Conform cu acest text, Sabatul se încheia când începea prima zi. Sunt două zile succesive. Bazându-se pe Scriptură, nimeni n-ar putea numi cu adevărat duminica Sabat. Ar fi şi confuz şi nebiblic.

Esenţa mărturiei lui Matei constă din faptul că femeile au sosit în zorile zilei următoare Sabatului şi au descoperit că Domnul Isus înviase deja. Adevărul acesta se armonizează perfect cu următoarea evanghelie, care mai adaugă câteva amănunte. Observaţi că Marcu în loc zori scrie "când răsărea soarele." El scrie: "După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Maghdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome, au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele. Femeile ziceau una către alta: 'Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?'" (Marcu 16:1-3).

Aceste rapoarte paralele din evanghelii aduc lumină asupra unei concepţii greşite foarte răspândite cu privire la sensul cuvintelor lui Matei "când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii." Unii au interpretat că a avut loc chiar înainte de apusul serii de sâmbătă. Întrucât socoteala ebraică stabilea sfârşitul Sabatului la apusul soarelui, ei au presupus că femeile au venit chiar înainte ca să se intre în prima zi la apusul soarelui.

Vedem aici valoarea de a compara text cu text. Cuvintele lui Marcu fac imposibilă susuţinerea părerii că femeile ar fi venit sâmbătă noaptea şi ar fi găsit mormântul gol. El le enumeră pe aceleaşi femei ca venind în zori duminică dimineaţa, dar ele şi-au pus întrebarea: "Cine o să ne răstoarne piatra?" Evident că dacă ar fi fost acolo noaptea trecută şi ar fi descoperit un mormânt gol, ar fi ştiut deja că piatra fusese îndepărtată de la uşă. Astfel, putem înţelege clar că "zorile" lui Marcu se referă la vizita de dis-de-dimineaţă, la răsăritul soarelui în dimineaţa de duminică.

Cea de-a treia referinţă din Noul Testament la prima zi este o simplă declaraţie narativă din Marcu 16,9 "Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei, din care scosese şapte draci." Nu mai e nevoie de comentariu aici, deoarece versetul nu face decât să repete aceeaşi istorisire a învierii de dumincă dis-de-dimineaţă. Lucrul important de remarcat este că nu se spune nimic în niciunul din aceste texte despre prima zi a săptămânii ca fiind sfântă. Nu se lasă nicidecum a se înţelege că cineva ar păstra ziua în cinstea învierii.

Unul din tablourile cele mai complete ale învierii se găseşte în evanghelia lui Luca, iar aici citim cea de-a patra referinţă la prima zi a săptămânii. "Omul acesta (Iosif din Arimatea) s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului" (Luca 23:52-54).

Înainte de a citi mai departe, să examinăm atent descrierea inspirată a acestei zile a răstignirii. Marea majoritate a creştinilor sunt de acord că aceste evenimente au avut loc în ziua pe care noi o numim acum Vinerea Mare. Aici se numeşte ziua "pregătirii" deoarece era un timp pentru a face pregătiri deosebite pentru Sabatul care se apropia. De fapt, textul declară foarte simplu "se apropia Sabatul." Asta înseamnă că urma Sabatul. Ce altceva a mai avut loc în acea zi în care a murit Isus? "Femeile, care veniseră cu Isus din Galileea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege" (Versetele 55, 56).

În timpul restului acelei vineri fatidice, femeile consacrate au cumpărat mirodenii de uns şi s-au pregătit mai departe pentru a merge duminică dimineaţa la mormânt. Apoi, când a venit Sabatul la apusul soarelui, "s-au odihnit după Lege." Textul acesta identifică acea zi sfântă ca fiind Sabatul săptămânal din cele Zece Porunci şi nu paştele sau vreo altă sărbătoare ceremonială asemenea sabatului care ar fi putut să cadă în oricare zi a săptămânii.

Următorul verset ne spune ce au făcut femeile în ziua următoare Sabatului. "În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt" (Luca 24:1, 2).

Mai întâi, remarcăm că femeile au venit să-şi facă treaba obişnuită în ziua învierii. Bisericile moderne se referă la această anume primă zi din săptămână ca fiind duminica de Paşte. Nu încape nicio îndoială că Domnul Isus a înviat undeva între acele ceasuri întunecate din acea dis-de-dimineaţă. În niciuna din relatările evangheliilor nu avem vreo dovadă că femeile sau oricine altcineva i-ar fi acordat vreo sfinţenie acelei zile în care a avut loc învierea.

Mărturia lui Luca despre acele zile pline de evenimente dovedeşte fără nicio îndoială că se mai poate încă preciza cu exactitate adevăratul Sabat al zilei a şaptea. El descrie cum au decurs evenimentele pe parcursul celor trei zile succesive -- vineri, sâmbătă şi duminică. Domnul Isus a murit în ziua pregătirii şi se apropia Sabatul. Creştinii se referă la această zi ca vinerea mare. Următoarea zi era Sabatul "după Lege." Întrucât porunca desemnează clar că "ziua a şaptea este Sabatul Domnului," acel Sabat trebuia să fie sâmbătă.

Este foarte interesant de remarcat că Domnul Isus S-a odihnit în mormânt în Sabat de lucrarea Lui de răscumpărare, aşa cum Se odihnise de lucrarea Lui de creaţiune în Sabat. În ziua următoare Sabatului, Domnul Isus a înviat. Astăzi se face referire la această zi ca fiind duminca învierii, dar Biblia o desemnează drept "prima zi a săptămânii." În lumina acestor adevăruri istorice indiscutabile pe care le recunoaşte întreaga creştinătate, nimeni nu poate să declare că nu ştie care este adevăratul Sabat. Este ziua dintre vinerea mare şi duminica învierii. Raportul dat de Luca se află într-o ordine cronologică atât de perfectă încât chiar şi cei mai simpli sau needucaţi pot să identifice ziua şaptea biblică pe calendarul lor modern.

Acum sunt pregătiţi să examinăm cea de-a cincea declaraţie din Noul Testament cu privire la duminică. "În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus disdedimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt" (Ioan 20:1). Găsim foarte puţine informaţii noi în descrierea lui Ioan despe înviere. Asemenea celorlalţi autori, el nu dă nicio indicaţie că prima zi a săptămânii ar fi fost vreodată socotită sfântă sau păstrată ca sfântă de către cineva. Până acum, firul comun în toate relatările evangheliilor a fost o lipsă totală a unor astfel de dovezi.

Ioan aminteşte din nou "ziua întâi" în acelaşi capitol, iar ades afirmaţia aceasta a fost interpretată greşit ca o referire la închinarea la duminică. "În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: 'Pace vouă!'" (Ioan 20:19). Deşi această întrunire cu uşile închise a avut loc în aceeaşi zi ca şi învierea, era cumva o comemorare a acelui eveniment? Este cu neputinţă să fie acesta cazul. Textul declară cu claritate că se adunaseră acolo "de frica iudeilor". Ucenicii cei înfricoşaţi aflaseră deja că mormântul era gol şi se aşteptau ca în scurt timp să fie acuzaţi că au furat trupul lui Isus. Se strânseseră împreună în acea cameră încuiată ca să se încurajeze şi să fie ocrotiţi.

Adevărul este că nu credeau că Hristos înviase din morţi. Raportul scris de Marcu descoperă că au respins total mărturia Mariei şi a celorlalţi ucenici care au adus vestea că Îl văzuseră cu adevărat pe Domnul înviat. "Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o. După aceea, S-a arătat, într-alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară. Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat" (Marcu 16:10-14).

Bazându-ne pe aceste cuvinte, trebuie să trecem încet peste acea stânjenitoare întrunire de duminică după amiază din camera închisă. Nu era o ocazie de bucurie nestăvilită din pricina învierii, aşa cum au zugrăvit-o unii. De fapt, nu era încă nicio recunoaştere din partea ucenicilor că avusese loc o minune. Le era teamă, erau deprimaţi şi nu aveau credinţă. Când li S-a arătat Isus, a rostit cuvinte de aspră mustrare din pricina lipsei lor de credinţă şi deoarece nu crezuseră cuvintele propriilor lor fraţi. Cât de greşit este să faci din asta o slujbă divină fericită de aducere aminte în cinstea învierii!

Până acum, am studiat atent şase din cele opt referinţe din Noul Testament fără să găsim vreo singură ocazie de păstrare a duminicii. De fapt, fiecare din ele descoperă o ignoranţă totală şi consecventă a oricărei recunoaşteri a primei zile a săptămânii ca zi de închinare, rugăciune, odihnă sau cinstire a învierii. Evangheliile s-au scris la câţiva ani după ce s-au petrecut evenimentele, oferindu-I Duhului Sfânt multe ocazii ca să-i inspire pe autori cu tot adevărul. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi că lucrarea Duhului era "să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16:13). Dacă păstrarea zilei dintâi ar fi făcut parte din adevăr, atunci Duhul Sfânt S-ar fi simţit divin obligat să le-o descopere lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aşa a declarat Domnul nostru.

Revenim acum la două referinţe care ne-au mai rămas. Dacă nu vom găsi nicio dovadă în aceste texte, vom fi nevoiţi să renunţăm la cercetare, căci nu va mai exsta niciun alt loc unde să căutăm. Pavel şi Luca sunt ultimii martori care amintesc de prima zi a săptămânii şi spusele amândoura au fost grosier de greşit interpretate.

În 1 Corinteni 16:1, 2, ap.Pavel a scris: "Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu ... voi trimte cu epistole pe cei ce îi veţi socoti vrednici, ca să ducă darurile voastre la Ierusalim."

Vă rog să observaţi cu atenţie ce a declarat apostolul, şi ce nu a declarat. Mulţi au presupus că s-a ţinut o adunare religioasă şi s-a făcut o colectă. Dar nu este cazul. Pavel le scria nişte apeluri urgente bisericilor din Asia Mică, deoarece mulţi din creştinii din Ierusalim sufereau profund din lipsă de hrană şi de necesităţi zilnice. Pavel a rugat biserica din Corint să strângă alimente, haine, etc. şi să le păstreze acasă până ce urma să trimită oameni care să le transporte la Ierusalim. Expresia "să pună deoparte acasă" în originalul grecesc are conotaţia clară de a pune ceva deoparte acasă, (ca în traducerea Cornilescu, n.tr.). Chiar şi cei care susţin duminica recunosc asta.

Nu se ţinea niciun serviciu divin în prima zi a săptămânii, doar strângerea ajutoarelor şi punerea lor deoparte trebuiau făcute în acea zi. De ce a sugerat Pavel ca această lucrare să se facă duminica şi ce trebuia făcut? Mai întâi, scrisoarea trebuia citită întregii biserici în Sabat, când se adunau toţi pentru închinare. Prima ocazie de a face lucrarea era ziua următoare--prima zi a săptămânii. Reţineţi că se pare că exista o lipsă de mâncare la Ierusalim şi nu era nevoie mai ales de bani. Astfel de situaţii de foamete nu erau ceva neobişnuit în regiunile din Orientul Mijlociu, aşa cum ne aminteşte Luca în Faptele 11:28-30.

Biserica din Roma ne oferă o cheie cu privire la nevoile deosebite ale acelor creştini care sufereau. "Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţi, care sunt în Ierusalim. Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti. După ce îmi voi împlini dar însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi" (Romani 15:25-28).

Aici apostolul atinge o problemă delicată în apelul său elocvent. Creştinii din Roma îi datorau o mare măsură de recunoştinţă bisericii mame din Ierusalim care le trimisese învăţători care să-i evanghelizeze. Pavel îi îndeamnă să-şi trimită bunurile lor pământeşti în semn de apreciere a adevărurilor duhovniceşti primite de la ei. La ce fel de daruri s-o fi gândit Pavel? Este foarte interesant că el le descrie ca fiind "roade". Cuvântul grecesc folosit aici este "karpos," care este termenul universal pentru "roade". Mai poate avea conotaţia de "roadele muncii cuiva".

Căpătăm astfel lumină asupra sfatului dat de Pavel creştinilor din Corint de a-şi face lucrarea în prima zi a săptămânii, "ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu." O astfel de lucrare cum ar fi strânsul şi aşezatul produselor din grădină şi de pe câmp desigur că nu era potrivită pentru Sabat. În aceste versete, duminica este identificată din nou ca o zi potrivită pentru activităţile obişnuite şi nu se face referire la ea ca la obligaţia de a fi păstrată religios.

Asta ne aduce la ultima referinţă care ne-ar putea oferi vreun sprijin în favoarea sfinţeniei duminicii. În istoria primei bisericii, Luca descrie întrunirea de rămas bun, pe care a avut-o Pavel cu credincioşii din Troa. Cei care se agaţă de cea mai mică scuză ca să-şi justifice neascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu distorsionează grav acest raport din cartea Faptelor. Întrucât este singurul raport din Noul Testament despre o întrunire religioasă ţinută în prima zi a săptămânii, s-ar cuveni să o cercetăm cu o atenţie deosebită şi cu mult interes.

Întregul context descoperă că era vorba despre o întâlnire de noapte. "Iar noi, după zilele praznicului Azimilor, am plecat cu corabia din Filipi şi în cinci zile, am ajuns la ei în Troa, unde am stat şapte zile. În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. În odaia de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini. Şi un tânăr numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungei vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a pogorât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: 'Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.' După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri. Noi am venit înaintea lui Pavel la corabie şi am plecat cu corabia la Asos, unde ne învoiserăm să ne întâlnim din nou; pentru că el trebuia să facă drumul pe jos" (Faptele 20:6-13).

Există câteva lucruri foarte neobişnuite cu privire la această întrunire care a durat toată noaptea în Troa. Mai întâi, trebuia să fie o ocazie solemnă, emoţionantă atât pentru vorbitor cât şi pentru audienţă. În versetul 25, Pavel a declarat: "Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia, în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu." Este evident că această întâlnire de rămas bun s-a ţinut în partea întunecată a primei zile din săptămână. Existau lumini în cameră, iar Pavel a predicat până la miezul nopţii. Este important să înţelegem modul cum socoteau evreii timpul. Zilele nu se socoteau după metoda păgână romană, de la miezul nopţii la miezul nopţii. În Biblie, ziua începe seara. Geneza descrie toate zilele săptămânii craţiunii în acelaşi fel - "A fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua dintâi ... a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua," etc. Cu alte cuvinte, ziua începe întotdeauna cu seara.

Asta explică de ce Sabatul este descris în aceste cuvinte, "Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat ... din seara zilei a noua până în seara următoare, să prăznuiţi Sabatul vostru" (Leviticul 23;32). Dar când începe sear după Biblie? "Seara, după asfinţitul soarelui, au dus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii" (Marcu 1:32). Întrucât Fariseii susţineau că este greşit să vindeci în Sabat, oamenii aşteptau până la terminarea Sabatului ca să-şi aducă bolnavii la Isus. Prin urmare, i-au adus "după asfinţitul soarelui." Moise a scris, "acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui" (Deuteronom 16:6).

În Neemia, ni se oferă o altă descriere a începutului Sabatului. "Apoi am poruncit să se închidă porţile Ierusalimului înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra şi să nu se deschidă decât după Sabat" (Neemia 13:19). Cu siguranţă că aceste texte aşază primele clipe ale Sabatului la apusul soarelui, când începe să se întunece. Acum suntem gata să aplicăm acest principiu biblic sănătos întâlnirii din prima zi a săptămânii pe care a avut-o Pavel în Troa. Faptul că venea noaptea, cerea ca întrunirea să se ţină sâmbătă noaptea. Sabatul se încheia la apusul soarelui şi începea prima zi a săptămânii. Pavel, care rămăsese şapte zile pline ca să fie cu credincioşii şi în Sabat, s-a hotărât să nu plece cu vasul sâmbătă noaptea. În schimb, a avut părtăşie toată noaptea cu credincioşii şi apoi a mers pe jos 30 de kilometri, traversând peninsula, duminică dimineaţa ca să ajungă să ia vasul de la Assos.

Întâmplător, colegii misionari ai lui Pavel, incluzându-l şi pe Luca, cel care a raportat cu multe amănunte această călătorie, a condus acel vas. Este foarte însemnat faptul că ei n-au vrut dă iasă pe mare până ce nu s-a terminat Sabatul, sâmbătă noaptea. N-ar fi fost potrivit ca într-o zi sfântă să dai la vâsle şi să te ocupi de vele şi nici ca Pavel să facă un drum de peste 30 de kilometri ca să traverseze peninsula într-o zi de Sabat. Nici Pavel, nici însoţitorii săi nu s-ar fi pretat la acele activităţi lumeşti în Sabatul sfânt al lui Dumnezeu.

Versiunea New English Bible declară de fapt că întrunirea a avut loc sâmbătă noaptea. S-ar părea că accentul principal al întâmplării cade pe învierea din morţi a lui Eutih, după ce a căzut de pe fereastră. Neînfricatul Pavel, după ce a slujit în Sabat şi toată noaptea, sâmbătă noaptea, a mers pe jos peste 30 de kilometri, duminică dimineaţa ca să se alăture însoţitorilor săi din Assos. Aceştia rămăseseră pe vas, când vasul a înconjurat peninsula sâmbătă noaptea, după ce s-a terminat Sabatul. Acel drum lung făcut de Pavel, a doua zi, ar fi fost nepotrivit în orice fel de zi sfântă.

Unii au pus semnul egal între frângerea pâinii şi serviciul Sfintei Cine, dar o astfel de părere nu-şi găseşte sprijin în Scriptură. Luca ne asigură că acei primi creştini frângeau pâinea în fiecare zi. "Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă" (Fapte 2:46). Biblia nu poate confirma presupunerea că Pavel a serbat Cina Domnului cu credincioşii din camera de sus. Cuvintele s-ar părea că indică o masă obişnută pe care au servit-o împreună. "După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat..." (Faptele 20:11). Descoperim aici că masa era asociată cu frângerea pâinii. Este puţin probabil ca să se facă în acest fel referire la Cina Domnului.

Dar chiar dacă acea întâlnire de adio ar fi inclus serbarea suferinţelor şi morţii Domnului Hristos, tot n-ar acorda nicio creditare păstrării duminicii. Am văzut din Fapte 2 că pâinea se frângea în fiecare zi şi nicăieri nu se leagă Cina Domnului de vreo anume zi. Este cu siguranţă evident că întâlnirea din Troa nu a fost un serviciu obişnuit de închinare săptămânală. Importanţa acelei întruniri din acea noapte pare să fie învierea miraculoasă a tânărului Eutih şi faptul că Pavel urma să nu-i mai revadă înainte de moartea sa. Acel anume cadru de timp -- toată noaptea de sâmbătă -- nu are niciun fel de importanţă spirituală. Luca, istoricul atent, nici măcar nu raportează conţinutul predicii maraton ţinute de Pavel, deşi el documentază atent minunea învierii tânărului. S-ar părea că Luca încearcă să stabilească faptul că Eutih a căzut din biserică, nu ziua în care s-a întâmplat aceasta. Am încheiat acum o examinare intensă a fiecăreia din cele opt referinţe din Noul Testament cu privire la prima zi a săptămânii. Niciuna din ele nu a oferit cea mai mică dovadă că duminica ar fi fost vreodată sfinţită de Dumnezeu sau sărbătorită de om. Măreaţa infailibilă Carte-Test a lui Dumnezeu descoperă că majoritatea urmează tradiţia în locul adevărului. Milioane au fost înşelaţi să adere orbeşte la un simbol păgân, fără nicio semnificaţie.

Îmi amintesc de o istorioară cu un ţar rus care într-o dimineaţă a început să se plimbe pe la marginea grădinilor palatului său. Acolo a văzut un soldat cu o armă oe umăr, care patrula în susul şi în josul unui colţ părăsit al curţii. L-a întrebat pe soldat, care se părea că îşi face datoria, ce păzea el. Soldatul îi răspunse că el doar urma ordinele şi nu ştia de ce trebuia să păzească acel loc anume. Ţarul îl întrebă pe căpitanul gărzii ce făcea soldatul acolo, dar nici acesta nu ştia nimic. A fost consultat apoi generalul care se ocupa de securitatea palatului, dar nici el n-a fost în stare să ofere vreun motiv. În cele din urmă, regele dădu ordin să se cerceteze arhivele militare prăfuite şi astfel misterul a fost descoperit. Cu ani de zile în urmă, regina mamă plantase nişte tufe de trandafiri în acel colţ al grădinii şi a fost trimis un soldat să protejeze gingaşele plante pentru a nu fi călcate în picioare. Nu îşi dădeau seama că de fapt nu mai era nimic de păzit acolo. Prima zi a săptămânii este tot atât de lipsită de sfinţenie ca şi grădina părăsită de trandafiri. Domnul Isus a declarat, "Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Matei 15:3).

În zilele noastre există milioane de creştini sinceri care se străduiesc să protejeze sfinţenia duminicii. Nu-şi dau seama că practic nu este nimic de ocrotit. Prima zi a săptămânii este tot atât de lipsită de sfinţenie ca şi grădina de trandafiri părăsită. Domnul Isus a declarat, "Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Matei 15:13).

Acum că am epuizat toate sursele posibile pentru păzirea duminicii fără să găsim cele mai mici dovezi în favoarea ei, să ne întoarcem la istoria inspirată a primei biserici. Dacă n-au ţinut prima zi a săptămânii, atunci ce zi au ţinut? Cartea Faptelor Apostolilor relatează un model consecvent de păstrare a Sabatului zilei a şaptea. Cu o ocazie, Pavel a fost rugat de către neamuri să ţină un serviciu divin special pentru ei în Sabat. "Şi când au ieşit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor ... În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 13:42, 44).

Există unele puncte foarte interesante în aceste versete dinamice care validează obiceiul lui Pavel şi al celorlalţi creştini de a păzi Sabatul. După ce a predicat în sinagogă, unde nu li se îngăduia Neamurilor să intre, Pavel a fost rugat insistent de către Neamuri să le predice şi lor "următorul Sabat". Mulţi susţin că Pavel predica în sinagogă doar în Sabat, deoarece avea deja o mulţime de evrei cu care să lucreze. Este o afirmaţie greşită. Cu această ocazie, Pavel şi-a fixat o întâlnire pentru ca să lucreze cu Neamurile în Sabatul care urma şi conform versetului 43, mulţi din cei care l-au auzit în acea zi era "prozeliţi" ai credinţei. Asta înseamnă că erau convertiţi la creştinism, iar Pavel şi Barnaba "îi îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu."

Cât de interesant este că se vorbeşte despre închinarea lor în Sabat în contextul stăruirii în harul lui Dumnezeu! Criticii moderni ai Sabatului încearcă să-i eticheteze pe păzitorii Sabatului drept legalişti, care sunt străini de harul evangheliei. Nu fac la fel scriitorii Bibliei, care permanent însoţesc ascultarea de adevărata mântuire prin credinţă.

În Faptele Apostolilor 16:13 avem dovezi clare că Pavel a păzit Sabatul, chiar şi când nu era nicio sinagogă şi niciun evreu. Slujea în Grecia, unde se aflau doar câţiva evrei împrăştiaţi şi nicio sinagogă. Dar ce făcea în Sabat? "În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă."

Chiar şi fără nicio biserică, apostolul a căutat un loc unde se ţinea închinarea religioasă--un loc de rugăciune lângă un râu--şi le-a predicat celor care au mers acolo. Desigur, nu se poate să nu înţelegem ataşamentul profund al lui Pavel faţă de Sabat, când îl urmăm în această misiune neobişnuită în aer liber. Să presupunem că această experienţă din Macedonia ar fi avut loc în prima zi a săptămânii în loc de Sabat. Fără nicio îndoială, că ar fi citată ca o dovadă absolută a închinării în ziua de duminică şi ar fi trebuit să o acceptăm. Dar ce argumente posibile se pot prezenta împotriva acestui exemplu dat de Pavel de păstrare a Sabatului celui adevărat?

Iarăşi citim despre obiceiul lui Pavel în următoarele cuvinte, "Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi" (Faptele Apostolilor 17:2). "Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat şi îndupleca pe iudei şi pe greci" (Faptele Apostolilor 18:4). În final, vom cita mărturia personală a marelui apostol că el nu a păstrat drept sfântă nicio duminică niciodată în întreaga lui viaţă. Chiar înainte de moarte, Pavel a făcut această declaraţie în faţa conducătorilor evrei "Fraţilor, fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim şi de acolo am fost dat în mâinile romanilor" (Faptele Apostolilor 28:17). Cugetaţi pentru o clipă! Dacă Pavel ar fi călcat Sabatul în mod voit sau ar fi ţinut altă zi decât ziua a şaptea, n-ar fi putut să declare cu emfază că nu a făcut nimic împotriva obiceiurilor evreieşti. Pe tăria acestei declaraţii fără pereche dată de un om de o integritate incontestabilă, încheiem căutarea noastră după autoritatea acordată de către Biblie păzirii duminicii. Pur şi simplu nu există.

Dacă am fi găsit-o, obligaţia noastră religioasă ar fi fost, fără îndoială, mult mai uşor de împlinit. Am fi avut sprijinul şi exemplul majorităţii marilor instituţii religioase ale ţării, atât protestante cât şi catolice. Dar noi nu căutăm modul cel mai popular sau cel mai convenient, ci căutăm modul oferit de Biblie. Şi l-am găsit. În toată sinceritatea, trebuie să declarăm că obiceiul cunoscut de a păzi altă zi decât cea poruncită de către Legea scrisă de mâna lui Dumnezeu este contrar Cuvântului care ne va judeca în cele din urmă. Nicio părere populară a majorităţii nu poate anula mărturia puternică a unui simplu "Aşa zice Domnul". Trebuie să rămânem la Biblie şi numai la Biblie pentru învăţătura noastră cu privire la acest subiect.

Cuvântul lui Dumnezeu declară, "Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea" (Exodul 20:10). Până nu vom găsi vreo indcaţie în Biblie că Dumnezeu a retractat acea lege morală pe care a făcut-o cunoscută lumii cu atâta putere şi măreţie, vom accepta cele Zece Porunci ca fiind obligatorii şi relevante chiar şi astăzi. Dumnezeu a declarat exact ceea ce a vrut să zică şi a zis ceea ce a declarat. Unii consideră că Dumnezeu ne scuteşte de porunca a patra deoarece este cu neputinţă să păzim ziua a şaptea în societatea industrializată şi competitivă în care ne câştigăm existenţa. Fără îndoială că este adevărat că Satana manipulează lumea economică pentru a fi în dezavantajul vădit al păzitorilor Sabatului, dar Dumnezeu n-a cerut niciodată imposibilul. Nu este niciodată necesar să călcăm vreuna din poruncile lui Dumnezeu pentru vreun motiv.

S-ar putea să spuneţi, "Dar patronul meu îmi cere să lucrez sâmbăta şi nu pot să-mi las familia să moară de foame." Răspunsul la această dilemă a fost dat de către Domnul nostru cu mult timp în urmă în Predica de pe Munte. El a spus, "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6:33). Versetul dinainte defineşte "aceste lucruri" ca mâncare, haine şi serviciu. Domnul Isus vrea să ne spună că dacă există vreun conflict între a asculta de El şi a asculta de patronul nostru, ar trebui să-L punem pe El mai întâi. Problemele materiale n-ar trebui niciodată considerate ca mai importante decât împlinirea voiei lui Dumnezeu.

În orice caz, Dumnezeu onorează credinţa unui creştin care se hotărăşte să păzească Sabatul indiferent de ce se întâmplă cu serviciul lui. De multe ori, Dumnezeu face minuni prin aranjamente speciale pentru cel ce ţine Sabatul. În unele cazuri, El îngăduie ca să fie încercaţi copiii Săi prin pierderea serviciului, iar apoi le deschide unele servicii mai bune ca răspuns la credinţa lor. Cu toate acestea, "lucrurile" ni se adaugă întotdeauna când avem încredere în El şi ascultăm de El, indiferent de situaţie.

Adevăratul secret de a păzi Sabatul Domnului este să-L avem în inima noastră pe Domnul Sabatului! Numai iubirea poate să-i facă pe copiii lui Dumnezeu să aleagă mai degrabă moartea decât neascultarea faţă de una din poruncile Lui. Domnul Isus a declarat, "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15). Apostolul Ioan defineşte iubirea prin aceste cuvinte, "Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui" (1 Ioan 5:3).

Astfel, nu este atât de mult problema unei zile cât este problema unei căi--calea ascultării din iubire sau a neascultării din lipsă de iubire. Reţineţi şi nu uitaţi niciodată! Păzirea Sabatului, chiar a adevăratului Sabat al zilei a şaptea, este o lucrare inutilă dacă nu se revarsă dintr-o inimă plină de iubire şi consacrare la adresa lui Dumnezeu. Fără iubire, orice păzire a legii devine mecanică şi nefericită, dar cu iubire, orice poruncă devine o bucurie şi o încântare. Faceţi din acest fel de legătură personală de iubire temelia păzirii Sabatului de către dvs. şi Sabatul va deveni cea mai fericită zi din săptămână pentru tot restul vieţii dvs.!