Ce este oare mai uşor să fii salvat sau pierdut?

S-ar părea că o transliterare a cuvântului DINAMITĂ este cuvântul grecesc DUNAMIS, care înseamnă putere. Cuvântul nu le este necunoscut celor care studiază Scripturile. Este unul din adjectivele frumoase şi vii folosite în Scriptură pentru a descrie evanghelia Domnului Isus Hristos. Pavel scria: "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea (DUNAMIS) lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului." Romani 1:16.

Cât de puţini credincioşi au o înţelegere adevărată a puterii extraordinare pe care o are evanghelia pe care ei o mărturisesc atât de puţin! Dacă sunt adevărate cuvintele apostolului Pavel, atunci toţi cei care au evanghelia ar trebui să fie plini şi cu această putere teribilă. Dar oare aşa stau lucrurile? Din nefericire, viaţa a nenumăraţi membri din biserică este flască, ştearsă şi plină de compromisuri grozave. În locul unei puteri care să vibreze, s-ar părea că există descurajare şi înfrângere. Dar unde este vina? Oare oamenii aceştia chiar cred în evanghelie sau nu cred? Şi de ce le lipseşte atât de vădit dinamita din viaţa lor?

Probabil că răspunsul este că mulţi nu cred cu adevărat ceea ce mărturisesc sau au fost învăţaţi o evanghelie falsă. Unele din cele mai mari probleme spirituale de astăzi îşi află rădăcinile într-o înţelegere greşită a evangheliei. Adevărul trist este că milioane de oameni nu au o înţelegere adevărată a ceea ce se poate întreprinde prin evanghelie şi ceea ce poate face ea pentru ei. Inconştienţi de aceasta, ei se tot poticnesc, cerându-I lui Dumnezeu doar ceea ce poate cere slaba lor credinţă. În loc de a se ospăta la masa îmbelşugată a Domnului, aceşti oameni strâng firimiturile de sub masă, care de-abia dacă le oferă destulă putere ca să supravieţuiască.

Ei se aseamănă foarte mult cu acei "moştenitori lipsă" despre care am auzit vorbindu-se atât de mult. În toată America, milioane de dolari sunt strânşi în bănci şi aşteaptă ca adevăraţii proprietari să intre în posesia lor. În majoritatea cazurilor, moştenitorii nu sunt conştienţi de averea care pe drept le aparţine şi care doar aşteaptă să fie cerută şi primită de ei. Dar aceste milioane sunt nimic în comparaţie cu bogăţiile spirituale care stau neatinse de acei creştini ce nu îşi recunosc propria lor bogăţie nelimitată. Fără să aibă vreun motiv întemeiat, ci doar propria lor lipsă de a pretinde adevărata avere, majoritatea creştinilor cu numele trăiesc într-o sărăcie grozavă şi în slăbiciune.

Ştiţi de ce trăiesc aceşti milionari ca nişte cerşetori? Pentru că i-au îngăduit celui rău să-i intimideze. El i-a minţit cu privire la unul din privilegiile lor cele mai elementare. Trebuie să-l demascăm pe cel rău şi să facem cunoscute pretenţiile false pe care le are cu privire la autoritatea lui. Satana ar dori ca noi să credem că el stăpâneşte fără limită lumea aceasta şi pe oamenii ei. Dar lucrul acesta nu este adevărat. El nu este stăpânul copiilor lui Dumnezeu şi nu are nici o putere asupra celor sfinţi. Acolo unde Domnul Hristos locuieşte şi domneşte, Satana tremură şi fuge ca să-şi scape viaţa. DUMNEZEU ESTE MAI PUTERNIC DECÂT SATANA. Acest adevăr glorios trebuie să ne umple mintea cu o asigurare permanentă.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Satana are putere. Toţi am fost şi suntem martori la influenţa incredibilă şi înrobitoare pe care o exercită el în viaţa unui păcătos. Dar când Domnul Hristos îl goneşte pe Satana din acel păcătos şi îi stăpâneşte viaţa, puterea spre bine este cu mult mai mare decât spre rău. Dacă există mai multă putere în Domnul Hristos decât există în Satana, atunci înseamnă că există mai multă putere în har decât în păcat. Isus nu-Şi foloseşte toată puterea ca Satana, altfel bătălia dintre ei s-ar putea încheia printr-o retragere a unuia dintre ei. Dar, slavă Domnului, Domnul Hristos a câştigat deja bătălia, iar Satana este deja un vrăjmaş înfrânt.

Astfel ajungem la fericita concluzie că pe cel credincios îl ajută cineva mai puternic decât el ca să-L urmeze pe Domnul Isus în comparaţie cu cine îl ajută pe păcătos să-l urmeze pe Satana. Acest adevăr extraordinar ar trebui să-i aducă o alinare deosebită fiecărui copil al lui Dumnezeu. Se mai ridică de altfel şi o întrebare foarte interesantă. Dacă avem un apărător atât de puternic de partea noastră, care doreşte să ne salveze, este oare corect să tragem concluzia că este mai uşor să fii salvat decât să fii pierdut? Înainte ca să dăm vreun răspuns de formă la această întrebare, trebuie să avem în vedere cele două aspecte majore ale mântuirii. Este deosebit de important să înţelegem dacă întrebarea are legătură cu A TE FACE creştin sau cu A RĂMÂNE creştin.

Ne-ar plăcea să credem că întrucât Domnul Hristos este mai puternic decât Satana, El va uşura întreg procesul de mântuire pentru copiii Săi. Cu toate acestea, am trăit din experienţă proprie dureroasa luptă cu eul în a lua decizia de a-L urma pe Isus. S-a dus o luptă titanică între firea noastră şi Duhul, iar Satana a exploatat fiecare slăbiciune omenească în a căuta să ne reţină în sclavia păcatului. Nu încape îndoială că măcar vreun suflet ar fi de acord că este mai uşor să I te predai pe deplin Domnului Hristos decât să continui să trăieşti după îndemnurile firii. S-ar părea că Satana are sute de ispite ademenitoare care au ca scop să-ţi vină greu să te rupi de căile lumii.

Mai mult, cel rău are un avantaj asupra lui Dumnezeu prin aceea că poate să mintă şi să facă lucrurile să apară exact pe dos de cum sunt ele în realitate. El poate să facă să apară păcatul frumos, fără să ai vreo obiecţie la el. Firea decăzută a omului cu înclinaţia ei puternică spre păcat, are un îndemn din fire către lucrurile care sunt rele. Şi chiar după convertire, Satana poate face apel la acea fire josnică prin înşelăciunile şi amăgirile lui. Asta înseamnă că cel credincios trebuie să fie permanent în gardă faţă de atacurile şirete sau indirecte de la un vrăjmaş foarte inteligent.

Oare vrea aceasta să spună că este descurajator să urmezi un fel de viaţă creştin? Oare toate hărţuielile ispitei fac să ne fie groaznic să trăim pentru Hristos? Din contră, ne putem odihni pe asigurarea constantă că ne aflăm de partea învingătorului din marea controversă. Cel care este cu noi este mai mare decât cel care este împotriva noastră. Oare asta nu este o veste teribil de palpitantă? Experienţa convertirii transformă mintea şi voinţa într-o adevărată fortăreaţă a spiritului. De la acel centru de control, Duhul Sfânt exercită o influenţă care supune firea păcătoasă, josnică. Atâta timp cât facultăţile Ii vor fi supuse lui Dumnezeu, creştinul va găsi uşurare de povara şi vina păcatului.

Oare nu a vrut să spună tocmai asta Învăţătorul când a rostit aceste cuvinte: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, ... şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară."? Matei 11:28-30. Desigur că Domnul Isus nu vroia să spună că din viaţa urmaşilor Săi vor dispărea greutăţile şi conflictele. Mai degrabă El descria bucuria şi pacea sufletească ce urma să însoţească drumul celui ascultător. Când Isus l-a întâlnit pe Saul pe drumul spre Damasc, i-a spus: "Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş." Înţelesul acestor cuvinte este evident. El îi spunea lui Saul că este greu să I te împotriveşti Duhului Sfânt. Nenorocirea şi lupta se află permanent pe cărarea neascultării. Calea păcătosului, celui ce călcă legea este grea; nu tot aşa este cu cel care ascultă.

Trebuie să nu-i mai îngăduim lui Satana să ne introducă în minte pretenţiile lui exagerate că ar avea autoritate. Este adevărat că sub domnia păcatului este mai uşor să faci răul decât să faci binele, dar este tot atât de adevărat că sub domnia harului, este mai uşor să faci binele decât să faci răul. De ce să nu ne asumăm prerogativele, care chiar sunt ale noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu? Scriitorii Bibliei nu au ezitat să atace autoritatea limitată a lui Satana şi la fel ar trebui să facem şi noi. Pavel scria: "Ba încă şi legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 5:20, 21.

Urmăriţi expresia "după cum păcatul a stăpânit." Cum a stăpânit păcatul? Ca o putere care stăpâneşte! Îndepărtând orice îndemn spiritual firea trupească a dominat toate eforturile harului de a intra în minte. Dar observaţi că harul "s-a înmulţit şi mai mult" decât păcatul, iar "după cum păcatul a stăpânit... harul să stăpânească"! Evident că harul se va transforma şi el într-o putere stăpânitoare care poate să depăşească toate strădaniile păcatului de a intra în viaţă. Oare nu este o asigurare fantastică? Satana nu are nici o dinamită care să se poată compara cu dinamita zguduitoare a evangheliei dintr-o viaţă predată lui Isus.

Aşa că iarăşi ne punem întrebarea: Ce este mai greu să-I slujeşti Domnului Isus sau Satanei? Este de netăgăduit că avem accesul la mai multă putere bună decât rea. "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?" Unii ar răspunde, "Satana." Iar eu le voi spune: "Şi ce dacă? El fuge doar când aude rostit numele Domnului Isus." Desigur că el vrea ca dvs. să vă pierdeţi, dar Dumnezeu vrea ca dvs. să fiţi mântuit. Puteţi câştiga de fiecare dată dacă vă aşezaţi de partea celui mai puternic. Domnul Isus S-a referit la puterea care o are El asupra demonilor prin următoarele cuvinte: "Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el, ... atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea şi împarte prăzile luate de la el." Luca 11:21, 22.

Desigur că omul cel tare la care se face referire aici este Satana. El este mai tare decât cel mai înţelept om care a trăit vreodată (Solomon), decât cel mai puternic om care a trăit vreodată (Samson) şi decât omul perfect care a trăit vreodată (Adam). Dar el nu este mai tare decât Isus. Domnul Hristos este Acel mai tare care "îl biruieşte" şi îi eliberează pe robi din mâinile lui. Ce adevăr minunat!

Dumnezeu nu numai că are puterea de a ne salva, dar are şi dorinţa de a o face. Este voia Lui ca toţi să vină la pocăinţă şi să fie salvaţi. Dar ce anume produce pocăinţa în viaţă? Ap.Pavel ne asigură că "bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă." Romani 2:4. Pe câţi îi îndeamnă El la pocăinţă? Pe toţi, desigur, întrucât este voia Lui ca să-i salveze pe toţi. Domnul Hristos a declarat, "Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii." Ioan 12:32. Iubirea Lui nu se adresează numai câtorva puţini aleşi, ci TUTUROR oamenilor. Bunătatea Lui ÎNDEAMNĂ fiecare suflet la pocăinţă, iar iubirea Lui îi ATRAGE pe toţi oamenii la cruce. Dacă lucrul acesta este adevărat, de ce nu sunt salvaţi toţi oamenii? Deoarece se împotrivesc influenţei plăcute a Duhului Sfânt care îi atrage. Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu caută cu toată puterea mântuirea fiecărui suflet de pe planeta pământ şi va continua să-i mustre pe aceia care nu şi-au împietrit inimile prin necredinţă.

Ce gând solemn! Lucrul teribil care nu trebuie să-l faci este să nu te lupţi împotriva mântuirii. Dacă nu ne vom împotrivi, Dumnezeu va continua să ne atragă la Sine. "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat." Tit 2:11. Pentru câţi oameni? Pentru TOŢI oamenii. Evrei 2:9 declară că Domnul Isus a gustat moartea "pentru toţi". Şi iarăşi, "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine." 2 Corinteni 5:19. Singurul motiv pentru care nu toată lumea va fi salvată este pur şi simplu deoarece marea majoritate se împotriveşte lucrării lui Dumnezeu, care acţionează prin puterea Sa de salvare şi sfinţire.

Aşa că lucrul cu adevărat greu cu privire la calea nelegiuitului este înlănţuirea teribilă cu care păcatul i-a înfăşurat mintea şi trupul. Iată de ce le vine mai uşor neconvertiţilor să-şi continue umblarea decât să se întoarcă de la moarte la viaţă. Ei nu au nimic în ei înşişi în stare să se împotrivească voinţei firii pământeşti. Dar vrem să afirmăm cu încredere că cel credincios născut din nou va ajunge repede să urască păcatul şi i se va părea o faptă absolut grozavă să-şi compromită conştiinţa printr-o neascultare voită.

Aşa că, ce putem spune, care este răspunsul la întrebarea "Ce este mai uşor să fii salvat sau să fii pierdut?" Trebuie cu toată sinceritatea să declarăm că este greu să realizezi întoarcerea de început de la viaţa dedicată eului, dar după ce inima s-a predat calea creştinului, în orice privinţă, este mai fericită şi mai uşor de menţinut. Haideţi să vedem ce stă în spatele acestui adevăr glorios din punct de vedere religios.

Biblia vorbeşte de "sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Romani 3:24-26.

Vă rog să observaţi că doar cei care "cred în Isus" vor fi îndreptăţiţi personal, deşi crucea le oferă tuturor salvare. Textul mai spune că trebuie să existe "credinţă în sângele Său". Firmele de lumină şi gaze îmi oferă destulă lumină şi gaze în căminul meu, dar nu voi primi nici un pic de lumină sau gaze dacă nu apăs pe butoanele respective. Toată puterea salvatoare, curăţitoare dată de Dumnezeu, putere care îndreptăţeşte nu-mi va fi de nici un folos dacă nu o accept personal.

Textul nostru mai vorbeşte despre "iertarea păcatelor care sunt trecute" ca făcând parte din experienţa îndreptăţirii. Oare ce are loc de fapt prin această iertare a păcatelor? Mulţi cred că aceasta este ceva care are loc în afara vieţii credinciosului. Ei consideră că iertarea schimbă atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătos din pricina vreunei socoteli cereşti duse la îndeplinire la distanţe de miliarde de ani lumină. Oare este adevărat că Dumnezeu mă iartă atât de deplin încât nu mai are nimic împotriva mea? Nu încape nici o îndoială. Iertarea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă de noi, ci ne schimbă pe noi faţă de El. Dumnezeu n-are de ce să Se schimbe. El n-a greşit niciodată. Omul este păcătosul care trebuie să se schimbe. El a stat condamnat înaintea unei legi călcate care nu putea să ofere nici un har şi nici o iertare. Nu era nici o neprihănire ce putea fi scoasă din păzirea legii. Ea nu putea să procure nici o putere de a face binele. Păcătosul era neputincios, condamnat şi neajutorat, sub blestemul acelei legi.

Pavel, în terminologia lui, foloseşte condamnarea ca fiind opusul îndreptăţirii. În Romani 8:1-4, el descrie ceea ce realizează îndreptăţirea subiectiv în dreptul fiecărui om. "Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus... Căci - lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului." Imediat, putem vedea că problema se afla în firea păcătoasă, care era prea slabă să asculte de lege. Trebuia făcut ceva în om spre a-l aduce înapoi la armonia cu Dumnezeu. Cuvântul grecesc pentru NEPRIHANIRE din acest verset este DIKAIMA, care înseamnă cerinţă dreaptă. Cum se putea remedia problema firii slabe astfel ca omul să poată împlini cerinţele legii?

Dumnezeu a oferit soluţia deplină când L-a trimis pe Domnul Isus în fire omenească spre a asculta cu desăvârşire de lege. Doar din pricina faptului că Domnul Hristos a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, poate El să ne atribuie fiecăruia dintre noi îndreptăţirea. Dacă acest plan de a-L trimite pe Isus nu s-ar fi îngrijit de slăbiciunea mea din firea păcătoasă, atunci planul n-ar fi reuşit. Cînd Hristos intră în viaţa cuiva, îndepărtează osândirea, păcatele sunt iertate şi ni se dă puterea de a împlini cerinţele legii prin Hristos din noi. Iată schimbarea pe care o aduce iertarea în viaţa cuiva.

Iertarea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe noi. El îi îndreptăţeşte pe cei fireşti, îndepărtându-le trăsăturile fireşti. El îl îndreptăţeşte pe păcătosul răzvrătit, îndepărtându-i răzvrătirea. Atunci când ne declară îndreptăţiţi, cuvântul Său, care se împlineşte de la sine, ne face neprihăniţi. El nu declară ceva care nu este adevărat. Acela care l-a biruit pe Satana acum intră în inima omului pentru a aduce biruinţă asupra puterii păcatului. Minunea vieţii celei noi este descrisă în Biblie prin expresii total fantastice. Putem avea mintea (gândul) lui Hristos (Filipeni 2:5), putem fi părtaşi de natură divină (2 Petru 1:4), putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3:19), şi putem deveni fără de păcat (Romani 6:18). Toate acestea sunt cu putinţă când puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu începe să domnească în viaţă şi prin această putere, Satana nu are nici cea mai mică şansă.

Toţi cei care nu se împotrivesc bunătăţii lui Dumnezeu vor fi călăuziţi spre pocăinţă şi mântuire şi n-ar trebui să se lase intimidaţi de pretinsa autoritate a duşmanului înfrânt. Trebuie să ne recunoaştem poziţia de fii ai lui Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să nu ne fie teamă să recunoaştem puterea şi autoritatea noastră în Hristos asupra lui Satana. A venit timpul ca cei ce sunt copiii lui Dumnezeu să nu mai tremure în faţa ameninţărilor unui duşman înfrânt. Prea ades, la evanghelizări, privim plini de teamă cum cel rău îşi aranjează ispitele lui atrăgătoare pentru a-i îndepărta pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu. Spunem, "Vai, ce-o să facem? În timpul campaniei noastre de evanghelizare, tocmai este finala la fotbal." Adevărul este că Satana ar trebui să fie îngrijorat în locul nostru. El ar trebui să tremure şi să zică: "Ce-o să mă fac? Vor avea loc întâlniri de evanghelizare în oraş!"

Copiii lui Dumnezeu, care sunt plini de Duhul Sfânt ar trebui să înveţe să fie mai încrezători, mai îndrăzneţi şi chiar mai agresivi în afirmarea adevărului în numele Dumnezeului Creator Atotputernic şi Învingător. Noi nu lucrăm în puterea firii pământeşti, ci în puterea Duhului Sfânt. Cel care este cu noi este mai mare decât cel care este împotriva noastră. Lăudat fie Dumnezeu pentru o astfel de asigurare!

Acum să ne punem întrebarea: DE CE NU ESTE GREU SĂ-L SLUJEŞTI PE HRISTOS CÂND EŞTI CREŞTIN? Vă rog să nu înţelegeţi greşit întrebarea. Vorbim despre un creştin născut din nou care Îl urmează pe Isus. Nu încape nici o îndoială că oricui i-ar fi uşor să ducă o viaţă de creştin. De fapt, probabil că nu există vreo povară mai grea în lume decât să încerci să trăieşti pentru Hristos în puterea firii tale. Este cu putinţă ca multe din bolile degenerative şi din slăbiciunile corpului să fi fost produse de generaţii de lupte de a-I face pe plac lui Dumnezeu prin strădanii omeneşti. Oamenii obosesc şi sunt epuizaţi după astfel de încercări inutile.

Nu vreau să spun că nu este nevoie de nici un efort sau de nici o luptă, dar pentru creştinul predat calea ascultării este o bucurie şi o încântare IAR BIRUINŢA ÎI ESTE ASIGURATĂ! "Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele." 1 Ioan 5:3. Marele ucenic al iubirii declară că nu este greu să asculţi de legea lui Dumnezeu atunci când ascultarea este rodul unei legături de iubire. Psalmistul scria: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele." Psalm 40:8. Există două motive puternice pentru care nu-i este greu unui adevărat creştin să-L slujească pe Dumnezeu. Mai întâi, el are încredere absolută că Dumnezeu îl iubeşte şi va face doar ceea ce este bine pentru el. În al doilea rând, el Îl iubeşte pe Hristos mai presus de orice şi alege să nu care cumva să facă vreun lucru care să nu-I placă.

Cineva ar putea ridica problema cerinţelor din Biblie şi pedepselor acordate pentru fărădelege. Nimeni nu poate să tăgăduiască existenţa lor în Biblie. Oare aceste cerinţe şi ameninţări cu pedeapsa fac din ascultare ceva greu? Îngăduiţi-mi să răspund la întrebare prin două întrevederi imaginare. Să presupunem că tocmai am fost examinat complet de medic şi el îmi spune ce a găsit. Ceva de genul: "Joe, am o veste foarte, foarte proastă pentru tine. Analizele tale arată că ai să mori dacă nu ai să-mi urmezi indicaţiile cu stricteţe. Ca să-ţi salvezi viaţa, trebuie să asculţi ceea ce am să-ţi spun şi trebuie să-mi urmezi indicaţiile în fiecare zi tot restul vieţii tale. Am aflat că ţi se va cere să mănânci de două sau de trei ori pe zi ca să-ţi salvezi viaţa. Şi trebuie să te străduieşti să faci aşa zi de zi cât vei trăi."

Gândeşte-te o clipă. Sunt reguli stricte, pe care dacă nu le ţii, eşti aspru pedepsit. Pot să-mi pierd viaţa, dacă voi încerca să calc legea prescrisă de medic. Dar nu-mi va fi greu să urmez aceste indicaţii? Desigur că nu! De ce? Pur şi simplu, pentru că există o lege mai înaltă care mă face oricum să mănânc în fiecare zi. Legile fizice din fiinţa mea cer ca să mănânc regulat şi îmi face plăcere. Este spre binele meu să mănânc şi nu trebuie să mă străduiesc să ascult de cerinţele rigide ale medicului.

În acelaşi fel, o lege a iubirii lucrează în viaţa fiecărui creştin, care este prelungirea firească a unei legături personale cu Domnul Isus. Poruncile şi pedepsele din Biblie nu reprezintă nicidecum o ameninţare, deoarece creştinul recunoaşte o lege mai înaltă care îl îndeamnă să facă exact aceste lucruri care sunt spre binele lui. El n-ascultă de teama de a nu fi pedepsit, ci pentru că este cât se poate de fericit atunci când ascultă de Cel pe care-L iubeşte.

Să ne mai închipuim o altă conversaţie care de fapt nu va avea loc niciodată. Mă pregătesc să plec de acasă pentru o lună de evanghelizare. Soţia îmi spune la revedere, iar apoi solemn îmi întinde o hârtie în faţă. "Joe", îmi spune ea, "pleci pentru o lună, iar cecul tău va ajunge prin poştă înainte ca să te întorci. Aş dori ca să citeşti foarte atent acest act. Reprezintă o copie din statutul statului Maryland nr. 392 şi spune că vei fi trimis la închisoare, dacă nu-mi trimiţi bani să mă descurc acasă. Nu e prea plăcut în închisoare, aşa că aştept ca tu să-mi trimiţi acei bani de îndată ce ai să primeşti cecul."

Ce îmi spune ea este adevărat, dar oare e nevoie să mă ameninţe cu legea ca să mă facă să-mi întreţin familia? Nu, deoarece există o lege mai înaltă, a iubirii, care mă face să doresc să am grijă de cei dragi. Iubirea transformă datoria într-un privilegiu împlinit cu bucurie. Mi-amintesc cum am mers 16 km pe jos pe o ploaie torenţială ca s-o întâlnesc pe fata pe care o iubeam. N-am regretat nimic. Iubirea pentru ea a trecut cu uşurinţă peste greutate. Putem face din orice lucru o povară prin atitudinea pe care o avem faţă de el şi de felul cum ne raportăm la el. Este o povară să-L slujeşti pe Domnul Isus numai dacă legătura cu El scârţâie.

I-am auzit deseori pe oameni zicând: "Dar ca să-L urmezi pe Hristos, trebuie să te abţii de la atâtea lucruri!" Adevărat. Dar în căsătorie trebuie să te abţii de la chiar mai multe lucruri decât în religie. Ce-o face atât de nenorocită? Oare mirii şi miresele se plâng de promisiunile atât de restrictive pe care şi le fac unul altuia? Am oficiat binecuvântarea la multe ceremonii de căsătorie şi n-am văzut niciodată ca mirii să fie nefericiţi din pricina promisiunilor pe care şi le făceau. Ei radiază întotdeauna, deşi şi-au predat toată viaţa unul celuilalt.

Închipuiţi-vă că cineva se apropie de mireasă cu aceste cuvinte descurajatoare: "Vai de tine! Te afli într-o situaţie chiar rea. Gândeşte-te puţin, va trebui să găteşti pentru băiatul acesta tot restul vieţii tale. Va trebui să faci curat în casă, să-i speli lucrurile şi să-i suporţi toate obiceiurile rele. Căsătoria asta e un lucru rău!" Ştiţi cum va reacţiona tânăra mireasă? Va zice: "Minunat! Îmi place să fac asta!"

Să presupunem că cineva ar încerca să descurajeze un credincios botezat de curând, care tocmai "s-a căsătorit" cu Domnul Isus, prin următoarele cuvinte: "Nici nu ştii în ce te-ai băgat. Gândeşte-te puţin, nu mai poţi să te duci la baruri şi la petreceri. Nu mai poţi să te duci la jocurile sportive în sabat şi nu mai poţi să mănânci porc sau melci." Fără îndoială că acel credincios născut din nou va răspunde: "Minunat! Mă bucur să fac aşa!"

Explicaţia pentru această reacţie se află în 2 Corinteni 5:14, "Căci dragostea lui Dumnezeu ne constrânge." (Versiunea engleză King James). Dragostea îi îndeamnă pe oameni şi îi sileşte să facă orice şi totul pentru a-I fi pe plac Aceluia care a murit pentru ei. Nici un jug, nici o povară, nu-i leagă pe astfel de ucenici de cărarea slujirii şi ascultării. "Ferice de cei care împlinesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!" Apocalipsa 22:14 (Versiunea engleză King James). Acel cuvânt "ferice" înseamnă de fapt "fericit". S-ar putea ca poruncile să pară restrictive, dar este o bucurie să fii înconjurat de iubire.

Pentru cei neconvertiţi, aceste gânduri sunt străine şi contradictorii. Cei care nu iubesc nu pot aprecia dăruirea neegoistă a acelora care au un cămin fericit. Unele cupluri căsătorite şi-au distrus iubirea unul pentru celalt şi consideră căsătoria ca pe o robie teribilă. Vina nu este de partea căsătoriei, ci din pricina atitudinii. Atunci când credincioşii se îndepărtează şi îşi pierd legătura cu Isus, încep să se şi plângă de cât de grea este religia. Dar nu este vina religiei ci vina se află în inima lor lipsită de iubire.

Oare toate aceste afirmaţii se află în opoziţie cu învăţătura Domnului Hristos despre tăgăduire de sine? Domnul Isus a afirmat: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze." Luca 9:23. Vroia El să spună că va fi grea şi nefericită calea ascultării? Nicidecum. Pur şi simplu zugrăvea realitatea atracţiilor care se luptă pentru supremaţie în viaţa unui creştin. Întotdeauna vor exista pofte ale cărnii şi ale lumii, care vor face apel la eul meu şi care vor încerca să mă atragă departe de Hristos. Fără influenţa constrângătoare a unei afecţiuni mai mari, apelul acelor lucruri s-ar putea să fie mai puternic. Aici se descoperă limitele autorităţii iubirii. Iubirea puternică a Domnului Hristos mă constrânge să mă agăţ de El şi să-i spun "nu" invitaţiei neobosite a firii, a celui rău şi a lumii. Aceste îndemnuri prosteşti vor fi întotdeauna prezente în legătura mea cu Hristos, dar voi reuşi întotdeauna să rămân cu El din două motive: Îl iubesc mai mult decât orice sau pe oricine altcineva din lume şi ştiu că El va face numai ce este cel mai bine pentru mine.

Satana se va folosi de sentimente ca de cele mai de efect arme ale lui împotriva sfinţilor, dar un adevărat creştin va recunoaşte că nu se poate încrede în firea şi în sentimentele lui. Trebuie să-I slujim lui Dumnezeu din pricina dreptăţii şi adevărului, nu pentru că aşa ne spun sentimentele. Sentimentele şi stările sufleteşti i-au făcut pe milioane de oameni să se lepede de Domnul şi să trăiască pentru firea pământească. Mulţi dintre cei care îl slujesc pe Satana astăzi, o fac deoarece au fost înşelaţi şi orbiţi de sentimente. Este o uimire permanentă să-i urmăreşti pe oameni cum merg pe calea superficială a păcatului în goana după fericire. Evident, nu simt nici o fericire adevărată din fumat, băut sau vreun alt comportament care îi distruge. Totuşi, asemenea roboţilor, urmează mişcările dictate de dorinţele lor trupeşti.

Walter Winchell rezuma aceste idei astfel atunci când scria în ziarul său: "Cei mai trişti oameni din lume sunt cei care stau în cârciumă, lăsând impresia că se simt bine. Bulevardul Broadway este plin de locuri de distracţie, care încearcă să-i facă fericiţi pe oameni, totuşi ei sunt deosebit de nefericiţi."

Problema este că acele milioane de oameni nu posedă nici o putere a vreunei legi mai înalte a iubirii spirituale, care să lucreze în viaţa lor. Fără să aibă vreo forţă care să i se împotrivească, firea exercită o influenţă stăpânitoare asupra minţii şi corpului. Eul răspunde apelurilor sufleteşti ale stimulilor externi şi n-are nici o alegere decât să fie înrobit de către fire. Mi-aduc aminte de o întâmplare pe care am auzit-o despre un lagăr de concentrare. Un om se tot uita prin sârma ghimpată a unui lagăr al morţii, suprapopulat. Înăuntru, prizonierii stăteau în picioare cu trupurile slăbite, obrajii înfundaţi şi ochii afundaţi în orbite. Pe când omul de afară se uita la priveliştea acelor prizonieri ce mureau de foame, unul din deţinuţi l-a strigat şi i-a zis: "Ha, ha! Nu-i aşa că nu poţi să vii înăuntru?" Imediat, firea din celalt a reacţionat. "Cine zice că nu pot? Ţi-arăt eu ţie!" Iar omul s-a târât pe sub sârma ghimpată ca să ajungă la ceilalţi prizonieri cu feţele triste.

Probabil că mai aproape de atât nu putem ajunge spre a explica nebunescul carnaval al morţii, care îi face pe milioane de oameni în fiecare an să calce cu încumetare legile fiinţei lor. Oricât de incredibil s-ar părea, eul este în stare să se arate nenorocit numai ca să facă ce vrea el, iar cei care sunt ai firii nu au nici o putere să i se împotrivească poruncilor lui. Le vine mult mai uşor să facă rău decât să facă bine. Dar să repetăm şi să reafirmăm adevărul glorios că celor ce sunt profund îndrăgostiţi de Domnul Hristos, le vine mai uşor să facă ceea ce este drept decât să facă ceea ce este rău.

Din aceasta constă vestea cea bună a evangheliei Domnului Isus Hristos şi eu i-o înmânez fiecărui cititor al acestor cuvinte chiar acum. Domnul Isus a venit ca să procure puterea asemenea dinamitei prin care să putem fi atât îndreptăţiţi cât şi sfinţiţi. Putem fi izbăviţi de vina păcatului, dar şi din puterea păcatului. Acceptând măsurile simple şi gratuite ale evangheliei, se asigură mântuirea la toate cele trei timpuri verbale ale experienţei noastre creştine - trecut, prezent şi viitor. Facă Bunul Dumnezeu să nu fim mulţumiţi cu o înţelegere parţială sau cu o aplicare parţială a puterii Lui de sfinţire. Haideţi să ne însuşim bogăţiile incredibile şi puterea (DUNAMIS) care ne-au fost date în calitate de fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

Aţi auzit vorbindu-se despre modul revoluţionar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda DE ÎNCERCARE, dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea. Dar ştiţi de ce ÎNCERCAREA nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?

De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu.

Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie "făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe" şi ne asigură că "prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti." 2 Petru 1:4. Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei o cred. Oare de ce este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?

Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din scriptură pe care orice credincios îi poate face atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. MAI ÎNTÂI: "Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos." 1 Corinteni 15:57. Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. BIRUINŢA ESTE UN DAR! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom poseda vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. după biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi - atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos!

Al DOILEA text este Matei 7:11, "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer." Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra tutunului sau oricare alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui care o cere prin credinţă.

Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când i-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi "să Se îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos." Filipeni 4:19. Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce este atât de greu să crezi că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini?

Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la nici un semn şi la nici un sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tărie să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.

Asta ne aduce la cel de-al TREILEA text ce se găseşte în Romani 6:11, "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru." Cuvântul SOCOTIŢI-VĂ înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. V-amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: "Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: 'Doamne, scapă-mă!'" Matei 14:30.

De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.

Acum, care este lucrul imposibil cât vă priveşte pe dvs.? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: "Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa." Atâta timp cât crezi că ai fost eliberat, vei avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.

Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei chiar pierd pofta pentru acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. DAR NU ÎNTOTDEAUNA DUMNEZEU LUCREAZĂ ASTFEL. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.

Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al PATRULEA text, Romani 13:14, "Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele." Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cazi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de ÎNCERCARE, se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: "Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde se află ele." Dar în planul de ÎNCREDERE, n-avem nici un motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările sunt aruncate. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.

Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: "Am fost ispitit." Atunci mama i-a spus: "Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?" Jimmy i-a răspuns: "Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit." Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a căştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă.

S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nici o legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin "făgăduinţele nespus de mari şi preţioase" din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele sunt clar definite în cuvintele Domnului Isus "Facă-vi-se după credinţa voastră!" Matei 9:29.

Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. ŞI CHIAR MERGE! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la păcat, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă --BIRUINŢA, PUTEREA, ELIBERAREA --întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.