În fiecare zi când citim ziarul, calitatea vieţii se pare că s-a redus ceva mai mult. Din când în când suntem ispitiţi să credem că lucrurile nu se pot înrăutăţi mai mult de atât şi că starea de lucruri a ajuns la limita decăderii. Totuşi, în ziua următoare, chiar şi mai violent, crime bizare sunt repetate şi dăm pur şi simplu din cap neîncrezători. Este foarte greu de înţeles cum o naţiune ca America, cu o atât de bogată moştenire creştină, să se poată îndepărta atât de mult de principiile care au stat la întemeierea ei. Chiar şi ţările necreştine nu sunt năpăstuite cu atât de multă crimă şi violenţă generală precum aşa numita naţiune creştină (America). În curs de 24 de ore, în Washington, D.C. se raportează mai multe crime decât au loc în cursul unui an întreg. Fără îndoală că metodele de determinare folosite nu sunt aceleaşi, dar comparaţia de mai sus rămâne însă o imagine alarmantă.
Problema devine însă şi mai gravă atunci când ne dăm seama că fărădelegea pătrunde chiar şi pe teritoriul religiei şi afectează astfel milioane de oameni care nu s-ar gândi niciodată la crimă sau viol. Este foarte probabil ca marea majoritate a membrilor bisericii din America de astăzi poartă cu ei cel puţin câteva condamnări pentru călcarea a cel puţin una dintre Cele Zece Porunci. S-a dezvoltat o doctrină deosebit de insidioasă, atât în teologia catolică cât şi în cea protestantă, care tinde să minimalizeze autoritatea măreţei Legi morale a lui Dumnezeu. Această doctrină i-a condus pe mulţi să privească cu uşurătate fărădelegea şi a făcut ca păcatul să nu mai pară ceva demn de respins. De fapt, pentru mulţi oameni păcatul şi-a pierdut caracterul său îngrozitor şi a devenit în schimb un mod de viaţă acceptabil, atât pentru tineri cât şi pentru adulţi. Martore în acest sens sunt şi tendinţele curente ale stilului de viaţă, care susţin această opinie.
Cât de mulţi tineri şi tinere convieţuiesc fără binecuvântarea căsătoriei! Şi nu cred totuşi că un asemenea mod de viaţă ar trebui considerat ca fiind păcat. Pe de altă parte, mulţi dintre hoţii de magazine mărturisesc că sunt creştini, iar mulţi dintre cei care aparţin bisericilor cred că nu este nici un păcat în căcarea Sabatului zilei a şaptea din porunca a patra.
Cum am putea oare să explicăm această situaţie paradoxală tocmai printre cei care pretind că au un atât de mare respect faţă de Biblie şi o asemenea dragoste pentru Hristos? Această întrebare devine şi mai semnificativă atunci când luăm în considerare poziţia istorică a creştinătăţii faţă de Legea Celor Zece Porunci. Aproape toate denominaţiunile mari s-au plasat oficial de partea celor ce susţin autoritatea Legii. Totuşi, în biserica modernă s-au strecurat erori foarte subtile de interpretare, care au condus la starea actuală de loialitate confuză faţă de Cele Zece Porunci. Cât de serios ar trebui să privim la această Lege şi să studiem relaţia ei cu harul lui Dumnezeu şi cu mântuirea în sine. Este atât de uşor să acceptăm clişeele populare cu privire la Lege şi har fără să mai căutăm adevărurile biblice după care vom fi judecaţi. Trebuie să găsim răspunsuri cu autoritate biblică la întrebări ca acestea: În ce sens sunt oare creştinii eliberaţi de Lege? Ce înseamnă să fii sub Lege? Harul lui Dumnezeu anulează oare Cele Zece Porunci? Este oare îndreptăţit creştinul să calce vreuna din Cele Zece Porunci doar pentru că se află sub har? Acestea sunt întrebările pe care va trebui să ni le punem în cursul acestui studiu important.
Îţi poţi imagina oare groaza de a sta înaintea unui judecător şi de a auzi sentinţa de de moarte pronunţată împotriva ta? Probabil că nu. Dar ai simţit cu siguranţă vinovăţia grozavă şi teama atunci când Cuvântul lui Dumnezeu te-a străpuns cu afirmaţia: "Plata păcatului este moartea." (Romani 6,23). De ce oare teamă şi vinovăţie? Pentru că "toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." (Romani 3,23).
Astea sunt cuvintele şi semnificaţia lor nu poate fi pusă la îndoială. Cuvântul "toţi" ar putea foarte bine să fie înlocuit cu John Smith sau Mary Jones sau cu oricare ar fi numele tău. Adevărul şocant este că te afli sub condamnarea sentinţei de moarte! Ai fost găsit vinovat faţă de Lege şi nu există nicio Curte de Apel în lume care să-ţi poată schimba sentinţa şi să te pronunţe nevinovat. Adevărul este că eşti vinovat, tot atât de vinovat ca şi păcatul. După 1 Ioan 3,4 "păcatul este fărădelege" şi trebuie să te recunoşti ca fiind vinovat de călcarea Legii. Dar a cui Lege ai călcat-o? Pavel ne răspunde imediat: "Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu pofteşti!'"(Romani 7,7). Iată deci! Legea care a fost călcată este măreaţa Lege a Celor Zece Porunci şi ea cere moartea pentru cel care a călcat-o. Păcătosul caută atunci cu disperare o cale prin care să poată fi îndreptăţit în faţa acelei legi călcate. Cum ar putea oare să fie înlăturată sentinţa de moarte? Poate omul să-şi ispăşească singur păcatele ascultând de poruncile lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii? Răspunsul însă se întoarce la noi într-un limbaj pe care nimeni nu îl poate interpreta greşit: "Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii." (Romani 3:20).
Ascultă! Există un motiv pentru care faptele nu pot îndreptăţi un suflet. Dacă un om este găsit vinovat de furt şi este condamnat la 10 ani de închisoare, el s-ar putea într-adevăr îndreptăţi prin fapte. Slujind în perioada lui de condamnare, omul s-ar putea să ajungă să satisfacă pretenţiile legii. Este considerat pe deplin îndreptăţit şi nevinovat pentru că şi-a asigurat eliberarea prin satisfacerea sentinţei. La fel, un criminal poate fi îndreptăţit prin fapte daca slujeşte şi împlineşte cei 50 de ani ai sentinţei sale. Dar, să presupunem că sentinţa ar fi moartea în locul celor 50 de ani! Mai poate atunci prizonierul să se îndreptăţească prin fapte? Niciodată! Nici chiar dacă ar lucra timp de 100 de ani de muncă grea, legea tot i-ar cere moartea. Adevărul este că fără vărsare de sânge, nu este iertare ... tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora..." (Evrei 9:22-28).
Iată de ce faptele nu îl pot mântui niciodată pe păcătos. Pedeapsa pentru păcat nu este 10 ani de închisoare sau 50 de ani de muncă grea. Sentinţa este moartea, iar Legea nu poate fi satisfăcută decât cu vărsare de sânge. Legea cea de neschimbat, cu sentinţa ei de moarte de neînlăturat, nu poate fi dată la o parte tot aşa cum nu poate fi răsturnat scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Vinovăţia trecutului nu poate fi ştearsă printr-o bună purtare în viitor. În cele din urmă, păcătosul va fi constrâns să mărturisească faptul că datorează ceva ce nu poate plăti. Legea cere moartea şi nu poate fi satisfăcută fără garanţia pierderii propriei vieţi pentru veşnicie.
Cât de interesant este că creştinii din acest veac de relativism pot inventa propriile definiţii, care să scuze călcarea Legii. Biblia spune că păcatul calcă Cele Zece Porunci - Legea care a fost descrisă de mulţi teologi moderni ca fiind irelevantă şi demodată. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Fiecare dintre aceste măreţe precepte morale este tot atât de actual şi de necesar astăzi, precum a fost şi atunci când Dumnezeu le-a scris pe nepieritoarele table de piatră. Şi nu s-a întâmplat nimic care să le facă mai puţin obligatorii decât erau atunci cand le-a dat Dumnezeu. De fapt, vom descoperi că Isus a venit ca să mărească Legea şi să deschidă înaintea oamenilor aplicaţia ei spirituală, făcând-o astfel mult mai cuprinzătoare decât şi-au imaginat vreodată fariseii legalişti. Sub influenţa purificatoare a vieţii de perfectă ascultare a lui Hristos, putem vedea detaliile spirituale ale păzirii Legii, care, sunt fie nerecunoscute, fie cu neputinţă de a fi împlinite fără El.
Nu trebuie să vă poticniţi în acest punct crucial. Nu ne putem câştiga iertarea străduindu-ne din greu ca să ascultăm. Niciun păcătos nu poate câştiga favoarea şi acceptarea lui Dumnezeu pentru faptul că ţine Legea. Ea nu a fost făcută cu scopul de a mântui sau îndreptăţi, ci a fost făcută pentru a ne arăta nevoia de a fi curăţiţi şi pentru a ne îndrepta spre Isus Hristos, Domnul nostru şi marele nostru Izvor de curăţire. Biblia vorbeşte despre Lege ca fiind o oglindă care ne arată ce fel de oameni suntem în realitate. "Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui." (Iacov 1,23-25).
Este evident pentru toţi faptul că o oglindă nu poate îndepărta o pată de pe faţă. Dacă am privi toată ziua într-o oglindă şi chiar dacă am freca-o de faţă, tot nu ne-ar aduce nici o curăţire. Lucrarea ei este doar să descopere pata şi să-l îndrepte pe cel murdar spre sursa de adevărată curăţire. În acelaşi mod, Legea nu poate decât să-l condamne pe păcătos, dându-i cunoştinţa despre starea lui şi îndreptându-l apoi spre cruce pentru adevărata curăţire. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." (Efeseni 2,8. 9). Pavel subliniază mai departe acest lucru în Galateni 2,16: "Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos... pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii."
Chiar acum trebuie să luăm în considerare una dintre cele mai eronate presupuneri în legătură cu Legea. Nenumaraţi creştini sinceri au acceptat ideea că Vechiul Testament cuprinde dispensaţiunea faptelor şi că Noul Testament aduce dispensaţiunea harului. Conform acestei înţelegeri deformate, oamenii au fost mântuiţi prin fapte în Vechiul Testament şi prin har în Noul Testament. Dar lucrul acesta este pur şi simplu neadevărat. Biblia susţine un singur plan minunat şi desăvârşit pentru mântuirea oricui, şi acesta este prin har, prin credinţă. Cerul nu va fi împărţit între cei ce au ajuns acolo prin fapte şi cei care au ajuns acolo prin credinţă. Fiecare suflet în parte dintre cei răscumpăraţi va fi un păcătos mântuit prin har.
Cei care au fost mântuiţi în Vechiul Testament au fost cei care s-au încrezut în meritele sângelui lui Isus Hristos şi şi-au demonstrat credinţa aducând un miel şi înjunghiindu-l. Ei au aşteptat cu nerăbdare prin credinţă moartea ispăşitoare a lui Isus. Noi privim înapoi prin credinţă la aceeasi moarte şi suntem mântuiţi exact în acelaşi fel. Să fii sigur că întreaga ceată a celor răscumpăraţi va cânta în veşnicie acelaşi cântec al eliberării, înălţându-L pe Mielul care a fost junghiat încă de la întemeierea lumii.
Atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Isus care era cea mai mare poruncă din Lege, a primit ca răspuns: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este - Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii." (Matei 22:37-40).
Remarcaţi faptul că aceste două porunci de dragoste pur şi simplu rezumă "toată Legea şi Proorocii". Toate decurg din aceste două principii de dragoste. Domnul Hristos a spus că dragostea este împlinirea Legii tot aşa după cum Pavel a repetat mai târziu în Romani 13:10. Dacă cineva Îl iubeşte pe Domnul Hristos mai presus de orice, cu inima, sufletul şi mintea, atunci va asculta şi de cele patru porunci care au de-a face cu datoria noastră faţă de Dumnezeu. Nu va lua Numele lui Dumnezeu în deşert, nu se va închina la alţi dumnezei, etc. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi, va asculta şi de cele şase porunci despre datoria noastră faţă de semeni. Nu va fi în stare să-şi fure semenul, să-l mintă, etc. Dragostea îl va conduce la ascultare sau împlinirea Legii.
Cât de uşor ne-am putea feri de confuzie dacă am accepta exact ceea ce spune Biblia. Pavel ne dă propria explicaţie a acestei afirmaţii. După ce spune că nu mai suntem sub Lege, ci sub har, el întreabă "Ce urmează de aici?". Aceasta înseamnă pur şi simplu "Cum ar trebui să înţelegem acest lucru?". Reţineţi acum răspunsul lui. Anticipând că cineva s-ar putea să-i folosească cuvintele ca să susţină că putem călca Legea din cauză că suntem sub har, el spune "să păcătuim (călcând Legea) pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum." Folosind limbajul cel mai puternic cu putinţă, Pavel declara că a fi sub har nu ne dă permisiunea de a călca Legea. Şi totuşi, exact acest lucru îl cred milioane de oameni astăzi, ignorând cu totul avertizarea specială a lui Pavel.
Dacă a fi sub har nu ne scuteşte de păzirea Legii, atunci ce vrea oare să spună ap. Pavel prin faptul că creştinii nu mai sunt sub Lege? El însuşi ne dă răspunsul în Romani 3:19 "Ştiu însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu." Aici Pavel pune semnul egal între a fi sub Lege şi a fi "vinovat înaintea lui Dumnezeu". Cu alte cuvinte, cei ce sunt sub Lege sunt vinovaţi de călcarea ei şi se află sub condamnarea ei. De aceea creştinii nu se află sub Lege. Ei nu o calcă - şi deci nu sunt vinovaţi şi nici condamnaţi de ea. De aceea, ei nu se găsesc sub ea, ci sub puterea harului. Mai târziu în argumentarea lui, Pavel arată că puterea harului este mai mare decât puterea păcatului. De aceea afirmă el atât de puternic apoi "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har." Harul stăpâneşte autoritatea păcatului, dându-ne puterea să ascultăm de Legea lui Dumnezeu. Acesta este practic motivul pentru care nu ne aflăm sub vinovăţia şi condamnarea Legii, cât şi motivul pentru care Pavel afirmă că nu vom mai continua să păcătuim.
Să presupunem că un criminal a primit sentinţa de moarte pe scaunul electric. Aşteptând execuţia, omul se va afla cu adevărat sub lege în toate sensurile cuvântului - sub vinovăţie, sub condamnare, sub sentinţa de moarte, etc. Chiar înainte însă de data execuţiei, guvernatorul revede cazul condamnatului şi hotărăşte să-l ierte. În lumina circumstanţelor atenuante, guvernatorul îşi exercită prerogativele şi-i trimite prizonierului vestea unei iertări depline. Acum el nu se mai află sub lege, ci sub har. Legea nu îl mai condamnă. Este considerat cu totul îndreptăţit atât cât privesc acuzaţiile Legii. Este liber să iasă din închisoare şi niciun poliţist nu poate să pună mâna pe el. Dar acum când se află sub har şi nu se mai află sub lege, am putea oare spune că este liber să calce legea? Desigur că nu. De fapt, acel om iertat va fi dublu obligat să asculte de lege pentru că a primit har de la guvernator. Cu recunoştinţă şi dragoste, va fi foarte atent să onoreze legea acelui stat care i-a acordat har. Aşa spune oare şi Biblia despre păcătoşii iertaţi? "Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea." (Romani 3:31). Iată aici cel mai explicit răspuns la întreaga problemă. Pavel întreabă dacă Legea este anulată oare pentru noi deoarece avem credinţă în harul mântuitor al lui Hristos. Şi răspunsul lui este că Legea este restabilită şi întărită în viaţa creştinului mântuit prin har.
Acest adevăr este atât de simplu şi de evident încât nu ar trebui să mai fie repetat, dar raţionamentul încâlcit al celor ce încearcă să evite ascultarea, face necesară accentuarea acestui punct ceva mai mult. Aţi fost vreodată oprit de vreun poliţist pentru depăşirea limitei de viteză? Este o experienţă stânjenitoare, mai ales când ştii că eşti vinovat. Dar să presupunem că într-adevăr te grăbeai pentru rezolvarea unei urgenţe şi începi să-ţi reverşi explicaţia convingătoare în faţa poliţistului, în timp ce îţi completează chitanţa pentru amendă. Începe atunci încetişor să împăturească chitanţa şi o rupe. Apoi îţi spune "În regulă, te iert de data asta, dar..." Acum ce crezi că vrea să-ţi spună prin acel "dar"? Cu siguranţă că vrea să zică "dar nu vreau să te mai prind vreodată că mergi cu viteză." Această iertare (har) îţi deschide oare calea să nu asculţi de lege? Din contră, ea te constrânge cu un simţământ de urgenţă să te hotărăşti să nu mai fii niciodată neascultător de lege. De ce oare atunci, orice creştin adevărat ar încerca să-şi găsească o portiţă ca să nu ascultare de Legea lui Dumnezeu? "Dacă Mă iubiţi" spune Isus "veţi păzi poruncile Mele." (Ioan 14:15).
Legea şi harul nu lucrează în competiţie unul cu altul, ci într-o perfectă colaborare. Legea arată păcatul, iar harul mântuieşte din păcat. Legea este exprimarea voinţei lui Dumnezeu, iar harul este puterea de a face voinţa lui Dumnezeu. Nu ascultăm de Lege cu scopulde a fi mântuiţi ci pentru că suntem mântuiţi. Apocalipsa 14:12 este un text minunat, care le combină pe cele două în adevărata lor relaţie una faţă de alta: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Ce descriere perfectă a credinţei şi a faptelor! Şi această combinaţie se găseşte în cei care sunt "sfinţi".
Faptele de ascultare sunt adevăratul test al dragostei. Acesta este motivul pentru care sunt atât de necesare în experienţa unui adevărat credincios. "Credinţa fără fapte este moartă." (Iacov 2:20). Niciun bărbat nu i-a cucerit vreodată inima vreunei fecioare frumoase doar cu cuvinte. Dacă nu ar fi fost flori, nici fapte de devotament şi nici daruri din dragoste, atunci majoritatea bărbaţilor s-ar mai afla încă în căutarea unei tovaraşe de viaţă. Isus spune "Nu orişicine-Mi zice: 'Doamne, Doamne!' va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri."(Matei 7:21).
Cuvintele şi mărturisirea nu sunt îndeajuns. Adevărata dovada este ascultarea. Autocolantele lipite pe barele de protecţie ale maşinilor din zilele noastre reflectă un concept despre dragoste cu totul lipsit de profunzime. Ele spun "Zâmbeşte, dacă Îl iubeşti pe Isus" "Claxonează, dacă Îl iubeşti pe Isus"; dar ce a spus Însuşi Învăţătorul? El a spus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." (Ioan 14:15). Şi acest lucru este exact ceea ce majoritatea oamenilor nu vor să facă. Dacă dragostea nu cere nimic mai mult decât un zâmbet sau o fluturare de mână, atunci este binevenită; dar dacă stilul de viaţă trebuie să fie deranjat, atunci majoritatea o va respinge. Din nefericire, cei mai mulţi oameni din zilele noastre nu caută adevărul. Ei caută o religie accesibilă, uşoară şi confortabilă, care le va îngădui să trăiască după cum le place şi să le dea totuşi asigurarea mântuirii. Şi într-adevăr nu există nicio religie adevărată care să poată face asta pentru ei.
Unul dintre cele mai puternice texte din Biblie despre acest subiect se găseşte în 1 Ioan 2:4. "Cine zice: 'Îl cunosc' şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el." Ioan putea să scrie acest lucru cu o asemenea siguranţă, deoarece este unul dintre adevărurile cele mai profund întemeiate din Biblie. Isus a vorbit despre cei care ziceau "Doamne, Doamne" dar care nu faceau totuşi voia Tatălui. Apoi i-a descris pe mulţi care vor căuta să intre în Împărăţia cerurilor, pretinzând că au făcut minuni în Numele lui Hristos. Dar El va trebui să le spună cu durere: "Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege." (Matei 7:21-23). Vedeţi deci că să-L cunoaşti pe Hristos înseamnă să-L iubeşti şi să-L iubeşti înseamnă să asculţi de El. Presupunerea corectă a scriitorilor Bibliei este deci foarte clară şi simplă: Dacă cineva nu Îl ascultă pe Hristos, atunci înseamnă că nu Îl iubeşte pe Hristos. Şi dacă nu Îl iubeşte pe Învăţător, atunci nici nu-L cunoaşte. Ioan ne-a dat asigurarea "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu." (Ioan 17:3). Astfel, putem vedea cum să-L cunoşti, să-L iubeşti şi să-L asculţi sunt toate strâns legate una de alta şi sunt absolut inseparabile în viaţa oamenilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Preaiubitul Ioan a rezumat acest adevăr prin următoarele cuvinte: "Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele." (1 Ioan 5:3).
Mulţi cred că doar Hristos a putut să asculte de această Lege şi asta doar pentru că El avea puteri deosebite, care nouă nu ne sunt puse la îndemână. Cu siguranţă, este adevărat că Isus este Singurul care a trăit vreodată fără să comită nici măcar o faptă de neascultare. Motivul Lui de a trăi o viaţă atât de desăvârşită şi de biruitoare este descris în Romani 8:3,4: "Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământescă o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului."
Să nu uitaţi că Isus a venit ca să condamne păcatul prin viaţa Sa desăvârşită trăită în trup, pentru ca "neprihănirea Legii" să poată fi împlinită în noi. Dar ce este această neprihănire? Aici se foloseşte cuvântul grecesc dikaima care înseamnă literal, "cerinţa dreaptă" a Legii. Asta nu poate însemna altceva decât că Hristos Şi-a câştigat biruinţa desăvârşită pentru a pune aceeaşi biruinţă şi la dispoziţia noastră. După ce l-a biruit pe diavol şi ne-a arătat că Legea se poate păzi în trup, Hristos Se oferă acum să intre în inimile noastre şi să obţină victoria împreună cu noi. Cerinţele Legii se pot împlini doar prin tăria Lui şi prin puterea Sa lăuntrică. Pavel spune: "Pot totul în Hristos, care mă întăreşte." (Filipeni 4:13).
Nimeni nu poate păzi niciuna măcar din Cele Zece Porunci doar prin puterea omenească, însă toate poruncile se pot păstra prin tăria lui Isus care ne face în stare. El Îşi atribuie neprihănirea pentru curăţire şi Îşi împărtăşeşte neprihănirea pentru o viaţă biruitoare. Hristos a venit într-un trup ca şi al nostru şi a depins în totul de Tatăl Său pentru a trăi o viaţă prin care să demonstreze felul de biruinţă care este cu putinţă fiecărui suflet care va depinde şi el, în acelaşi fel, de harul Tatălui.
Fiecare persoană va fi judecată în final de către măreţul cod moral al Legii lui Dumnezeu. Să calci una dintre porunci înseamnă să te faci vinovat de păcat. Biblia spune că Cele Zece Porunci sunt ca un lanţ cu zece verigi. Când o singură verigă se rupe, atunci se rupe tot lanţul. Aşa este şi cu Legea. Cei care se vor înfăţişa la judecată vor trebui să se confrunte cu testul exigent al Celor Zece Porunci. Dacă un hoţ care mai fură încă ar căuta să intre în Împărăţia cerurilor, ar fi respins. De aceea spune Pavel că hoţii nu vor moşteni cetatea cerească. Mai mult chiar, Bibla declară clar că mincinoşii, cei ce comit adulter, idolatrii şi hrăpăreţii nu vor intra în Împărăţia cerurilor. De ce? Pentru că Cele Zece Porunci interzic aceste lucruri, iar oamenii vor fi judecaţi în cele din urmă chiar de această Lege. În ceruri nu va fi admisă nici măcar o singură persoană care în mod voit calcă vreuna dintre Cele Zece Porunci, pentru că să calci o singură poruncă înseamnă să le calci pe toate.
Cineva ar putea obiecta spunând că asta ar însemna să facem din fapte fundamentul sau temelia intrării în împărăţie. Nicidecum. Ci înseamnă chiar să facem din dragoste – factorul de calificare. Isus a declarat că cea mai mare poruncă dintre toate este să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice. El a mai zis şi: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." (Ioan 14:15). Toţi cei care practică vreun păcat cunoscut, mărturisesc de fapt că nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu tot cugetul şi cu toată mintea. Ceea ce îi înlătură este deci lipsa de dragoste – şi nu actul neascultării care descoperă acea lipsă. Doar atunci când este motivată de iubire, ascultarea poate fi primită de Dumnezeu. Orice altă faptă este doar o încercare zadarnică a omului de a-şi câştiga mântuirea şi de a tăgădui eficacitatea jertfei ispăşitoare a lui Hristos.
După cum ne spune povestirea, bâtrânul a căzut la picioarele proprietarului şi i-a spus: "Stăpâne, te voi sluji pentru totdeauna." În acelaşi fel, noi toţi eram ţinuţi în robia păcatului, condamnării şi morţii. Apoi Domnul Hristos a plătit preţul pentru a ne asigura libertatea din acea sclavie deznădăjduită. El ne declară cu iubire că motivul pntru care S-a jertfit a fost să ne elibereze. Care ar trebui sa fie reacţia noastră? Fiecare copil răscumpărat al lui Dumnezeu ar trebui să cadă la picioarele Lui şi să-I spună: "Stăpâne, Te iubesc atât de mult pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Te voi sluji tot restul vieţii mele."
Gândiţi-vă o clipă. Isus a trebuit să moară pentru că Legea a fost călcată. Păcatul cerea moartea. Dacă Legea ar fi putut fi abrogată, atunci şi pedeapsa păcatului ar fi fost înlăturată. "Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege." (Romani 4:15). Atât de puternică era autoritatea acelei Legi de neschimbat încât Dumnezeu Însuşi nu a putut să o desfiinţeze – nici măcar pentru a-Şi salva propriul Fiu de la moarte.
Străvechea povestire a celor doi fraţi este o ilustrare aproape perfectă atât a Legii cât şi a harului în acţiune. Fratele mai mare era judecător. Fratele lui mai mic a fost adus înaintea lui ca cel care a încălcat legea. Din toate dovezile aduse era clar pentru oricine că era vinovat. Juriul era în tensiune. Urma oare judecătorul să satisfacă dreptatea în această situaţie? Judecătoul şi-a privit fratele şi, cu hotărâre, l-a declarat vinovat . Apoi a uimit curtea, stabilind suma maximă pentru cauţiune. Dar imediat a ieşit din locul în care prezida, şi-a îmbrăţişat fratele şi i-a spus: "A trebuit să o fac pentru că eşti vinovat. Ştiu că nu poţi sî plăteşti cauţiunea, dar o voi plăti eu pentru tine."
Punctul culminant al povestirii este dramatic în impactul lui. Fratele a fost iertat, dar vina nu. Trebuia plătită. Şi plătind cauţiunea maximă, judecătorul nu numai că nu a abolit legea, ci i-a şi mărit cu mult mai mult importanţa. El a demonstrat că pretenţiile obligatorii ale legii nu puteau fi evitate cu niciun chip. În acelaşi fel, Dumnezeu nu a vrut şi nici nu ar fi putut să anuleze Legea pentru a-L salva pe Fiul Lui Preaiubit. A costat mult ca Legea să fie înălţată şi să se plătească cauţiunea maximă. Nimeni nu va putea cunoaşte vreodată cât de mult L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu. Dar cât de mulţumitori ar trebui să fim pentru faptul că dragostea Lui a fost tot atât de desăvârşită pe cât a fost şi dreptatea Sa. În Însuşi trupul Său El a purtat pedeapsa, a satisfăcut cerinţele Legii şi l-a îndreptăţit şi pe cel care calcă Legea.
Vă daţi seama deci că nu se putea face o demonstraţie mai puternică pentru a dovedi permanenţa Celor Zece Porunci? În întreg universul Dumnezeu nu ar fi putut desfăşura un argument mai convingător şi mai de neînlăturat în favoarea Legii Sale. Şi totuşi, în faţa acestei extraordinare demonstraţii, milioane de oameni sărmani şi slabi micşorează importanţa guvernării lui Dumnezeu, micşorând importanţa Legii Sale. S-ar părea că ei n-au înţeles faptul că Legea este doar o reflectare a sfinţeniei şi a neprihănirii lui Dumnezeu. Să vorbeşti de abolirea Legii este similar cu trădare faţă de guvernarea divină a cerurilor.
Priviţi chiar acum în această Lege sfântă pentru a putea primi o descoperire divină despre ceea ce vrea Dumnezeu să fie viaţa dumneavoastră. Mărturisiţi că nu aveţi tăria de a trăi după acest standard desăvârşit. Apoi întoarceţi-vă privirea spre Singurul care a ţinut Legea în mod desăvârşit şi care doreşte chiar în această clipă să pătrundă în viaţa dumneavoastră, aducându-vă puterea care să vă facă în stare să ţineţi Legea. El va împlini neprihănirea Legii – cerinţele drepte ale Legii – în dumneavoastră, aşa încât să puteţi spune împreună cu Pavel "Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine." (Galateni 2,20).